Face parte din comitetul director al Asociaţiei Fulbright Alumni, iar în acest moment beneficiază de o a doua bursă Fulbright la Arizona State University, unde realizează un proiect de cercetare în domeniul Reţelelor Inteligente de Energie.

Interviu acordat în exlusivitate pentru Voci pentru România şi evz.ro

Aveţi o listă impresionantă de proiecte. Care ar fi cele care vă plac cel mai mult, care vă sunt aproape de suflet?
Mihaela Albu:
Aş enumera proiectele grupându-le ingineresc, să-i spunem, pentru că sunt inginer. Mai întâi, dintre cele strict profesionale aş menţiona un proiect european care se apropie de final, pe tema introducerii generatoarelor sincrone virtuale capabile să ofere o soluţie la scăderea masei inerţiale din sistemele energetice actuale. În echipă am reuşit să aduc specialişti din electrotehnică, energetică, electronică, inclusiv studenţi masteranzi şi doctoranzi. Am învăţat să colaborăm cu partenerii din Olanda, Germania, Spania şi să nu cedăm în faţa evidenţei că derularea proiectelor de cercetare europene este încă aproape imposibilă.

Din fericire, avem o echipă care învinge birocraţia cu pasiunea pentru soluţia care „se învârte”. Ca să fiu explicită: atât eu, cât şi câţiva colegi am avansat personal o parte din cheltuielile proiectului, pentru că unul dintre funcţionarii din instituţie alocaţi proiectului nostru nu cunoaşte suficient limba engleză ca să înţeleagă şi să aplice regulile de finanţare ale unui astfel de proiect.

Dar iată că am reuşit să demonstrăm, în premieră, viablitatea conceptului tehnic, şi din toamnă site-ul demonstrativ din România va fi punctul de plecare al următoarelor proiecte din tematica extrem de actuală a reţelelor inteligente de energie.

Alte proiecte sunt de colaborare, fără a finanţa şi activitatea de cercetare propriu-zisă, iar prin acestea am reuşit să stabilim legături cu echipe academice din întreaga Europă, precum proiectul de studiu al infrastructurilor critice finanţat de agenţia COST a comunităţii europene. Aş aminti şi un proiect românesc recent, pe o tema mai mult decât îndrăzneaţa – cea a circuitelor de alimentare la tensiune continuă a clădirilor rezidenţiale – şi care ne-a permis să fim sincroni sau chiar să devansam „pulsul” domeniului pe plan internaţional.

O altă categorie de proiecte în care sunt implicată este cea reprezentată de stagiile Fulbright la Arizona State University. Dincolo de modul de lucru din SUA şi de abordarea primordială a întrebărilor, nu a răspunsurilor, ce m-a determinat să
revin aici este faptul că am ocazia să împart, pentru câteva luni, acelaşi spaţiu
privilegiat cu oameni reprezentativi pentru electroenergetică. De exemplu discut zilnic în birou cu profesorul Richard Farmer căruia în 2010 i s-a conferit IEEE Outstanding Power Engineering Educator Award.

Tot în 2010 Gerald T. Heydt, cu care lucrez din 2002 şi care, de fapt, este „responsabil” pentru stagiul meu Fulbright, a primit unul dintre cele mai prestigioase premii: IEEE Richard Harold Kaufmann Award. La câţiva paşi lucrează într-un ritm de invidiat Vijey Vittal, Editor In Chief al IEEE Transactions on Power Systems, şi profesorul George Karady, IEEE Fellow. Toţi sunt personalităţi ştiinţifice cu aură de celebritate, şi în acelaşi timp oameni de la care poţi învăţa oricând şi care nu ezită să consulte un coleg atunci când, într-o problemă, ştiu că acesta este mai competent.

Descrierea proiectelor în care sunteţi implicată este impresionantă, dar de ce nu au parte de mediatizare?
Pentru că rezultatele de cercetare sunt diseminate, în cazul cel mai bun, doar în zona strict profesională. E un fel de reacţie care reflectă descurajarea în faţa modelului mediatic de azi. Dar şi pentru că un rezultat de excepţie este obţinut doar dacă forţezi la maxim limitele unei comodităţi milenare … Aş menţiona aici succesul extraordinar al unor studenţi (Alexandru Nechifor de la UPB; Dan Spatarel şi Mihai Ciucu de la Universitatea Bucureşti) şi care nu a fost mediatizat.

Este vorba despre echipa Powerhouse care s-a plasat pe locul patru în cadrul concursului IEEEXtreme în 2009, un concurs de programare care are loc odată pe an. O echipă formată din trei candidaţi, care sunt membri IEEE trebuie să rezolve douasprezece probleme, propuse online într-un interval de timp de 24 de ore. Aceşti trei studenţi trebuie să aibă un coordonator şi să fie localizaţi pe toată durata celor 24 de ore de concurs în instituţia la care e afiliată echipa. Competiţia a avut loc în octombrie anul trecut, şi au fost înscrise peste 700 de echipe din toată lumea. După primele 12 ore, Powerhouse era pe locul I. În final s-a clasat pe locul IV, celelalte trei locuri fiind ocupate de echipe din Asia.

Care a fost reacţia după obţinerea acestui rezultat?
Când am comunicat colegilor performanţa studenţilor, reacţia a fost destul de gri, ca şi vocea mea de altfel, pentru că participarea la concurs a fost făcută încălcând o regulă recentă a universităţii, şi aplicată ad-literam în facultatea noastră, prin care se interzice accesul în şcoală în afara zilelor de luni-vineri de la 7.00 la 20.00. Cadrelor didactice şi cercetătorilor li se invalidează automat cartelele de acces, integrate de altfel informatic, pe motivul „aceasta e ce mai bună soluţie pentru a ne păzi de hoţi”.

Practic, dacă eşti „prins” într-un set de experimentări şi depăşeşti ora fatidică, rămâi captiv în cladire – lucru care ni s-a şi întâmplat de altfel, de câteva ori. O decizie aberantă, împotriva căreia m-am exprimat de când a fost emisă. Ca urmare, ne-am dezvoltat soluţii de remote access şi facem teste de acasă, un adevărat program de online-experimentation. Unul dintre acestea a adus în 2009 echipei de studenţi autori un Best Undergraduate Paper Award. Cu alte cuvinte, am mers mai departe.

De ce credeţi că succesul nu a fost primit aşa cum ar fi trebuit?
Pentru că nu există cultura laudativă a lucrurilor care sporesc prestigiul, nu al nostru ca indivizi, ci al grupului din care facem parte. Pe de alta parte, este de înţeles că atunci când astfel de rezultate individuale, într-o instituţie bugetară, nu sunt cuantificate pentru a decide semnificativ nivelul de finanţare primită de la stat, ele vor fi văzute doar prin ochelarii invidiei sau, în cel mai bun caz al indiferenţei.

Mulţi profesionişti identifică un soi de cinism aproape în toată societatea românească, un cinism distructiv. Credeţi că este o chestiune socială în România sau sunt cazuri izolate?
Statistic vorbind nu mai avem voie să spunem că sunt cazuri izolate, pentru că
sunt prea multe. Pe de altă parte, în clipa în care recunoaştem că este o problemă socială devenim parte a acestei viziuni apocaliptice.

Eu am găsit o explicaţie relativ simplă, faptul că lumea aşteaptă prea mult până când ia atitudine. Acest lucru se răsfrânge trist asupra tuturor. Senzaţia mea este că toţi au avut un moment în care ar fi putut să încerce să schimbe lucrurile, dar nu au făcut-o. Apoi s-a instalat o dezamăgire grea din care nu rezultă decât blocarea. Eu cred că soluţiile nu sunt neaparat complicate: mici acţiuni individuale la nivel de leadership, de colaborare şi management de grup. Nu cred că este imposibil, dar aceste lucruri nu sunt învăţate. Nu ni se spun. Şi nu se practică. Parcă ar fi nedemn de sferele pure ale unei profesii.

Aşa cum nu se spune în lumea academică unde este important să publici o lucrare, ce conferinţe nu trebuie ratate, ce înseamnă plagiatul şi cum trebuie să eviţi riscul de compromitere. Partea proastă e că din neştiinţă faci o greşeală şi în loc să o recunoşti – fiindcă nimeni nu te ajută să-ti reperezi la timp eroarea – încerci să o ascunzi sub un covor de mici compromisuri. Următoarele greşeli nu vor mai fi inocente.

Menţionaţi lucruri simple care ar putea fi făcute de către români pentru a schimba lucrurile în bine. Ce exemple ne puteţi da?
Fiica mea, după ce a venit din SUA, unde a fost acum opt ani împreună cu mine şi
unde a descoperit ce înseamnă voluntariatul, s-a înscris într-un ONG-Service Civil
International (www.sci.ro) şi acolo a găsit o echipă de tineri cu care a organizat vreo patru tabere internaţionale de voluntariat. Cel mai important e că s-a putut face ceva, iar rezultatele sunt vizibile.

Si aici aş vrea să menţionez în primul rând pe cei din asociaţia cercetătorilor români: Ad Astra (www.ad-astra.ro); este grupul a cărui angajare şi persistenţă civica, ştiinţa de a-şi maximiza resursele de colaborare (integral online!), cunoaştere şi respect pentru opinia celuilalt, grija pentru corectitudine şi detaliu în orice luare de poziţie – îmi oferă cele mai mari speranţe că se mai poate face ceva în România.

Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre activitatea Asociaţiei Fulbright Alumni şi despre importanţa ei şi a burselor oferite în general pentru România?
Aş fi tentată să spun că activitatea organizaţiei Romania Fulbright Alumni încă nu
este acolo unde ne-am dori să fie şi sper din tot sufletul să crească şi să o vedem
implicată cu o voce sonoră în societatea românească. Importanţa acestei organizaţii este enormă. Sunt oameni care au petrecut şase luni sau un an de zile într-un mediu pe care toţi îl ştim ca fiind extrem de competitiv şi cu rezultate fantastice profesionale.

Bursierii revin acasă, programul însuşi stabileşte minim doi ani de rezidenţiat în tară, după finalizarea stagiului, iar majoritatea revin pentru mai mult decât doi ani. Deci putem spune că aceştia pot fi centre de propagare a unei culturi a competenţei şi eficienţei, care la noi încă lipseşte. Speranţa mea este că aceşti oameni să nu devină izolaţi. La întoarcerea în ţară suntem asaltaţi de probleme administrative mărunte, care ne copleşesc. Mi-aduc aminte cum la revenirea din primul stagiu Fulbright am decis: voi aplica „reţeta” colegilor din ASU. Întâlniri săptămânale cu fiecare dintre membrii echipei, programul afişat semestrial pe
uşa biroului … – ce poate fi mai simplu?!

Şi după nici 48 de ore am descoperit că eu sunt prima care nu poate respecta nimic din acest decalog autoimpus. Urgenţele administrative şi neplanificatul compun aici 90% din viaţa academică. Cum spunea un coleg, excelent profesor de altfel: totul ar fi bine dacă n–ar tebui să mai ţin şi ore! Şi asociaţia ne poate ajuta să ne dăm seama că nu suntem numai noi vinovaţi de clivajul dintre „noi cei de acolo” şi „noi cei de aici”  şi că momentele de impas pot fi depăşite. Fiind însă împrăştiaţi geografic, nu există decât soluţia comunicării mediate electronic, forumurile de discuţie. Ca urmare, am relansat de curând site-ul fulbrightalumni.ro tocmai pentru a fi mai eficienţi în discurs.

Sunt foarte mulţi tineri care cresc acum în România. Mulţi dintre ei sunt derutaţi, încercând să găsească o soluţie în viaţa lor. Mulţi din ei caută să plece din ţară. Ce le-aţi spune acestor tineri?
În primul rând că au un avantaj fantastic de care trebuie să fie conştienţi: că au
crescut într-un mediu care a fost atât de instabil cu regulile, cu formulele de viaţă,
încât ne-a încurajat tuturor o dimensiune de creativitate. Deci avantajul enorm pe
care îl au, este că sunt creativi.

Poate nu ştiu asta pentru că nu li s-a spus, sau nu au avut ocazia s-o arate, dar să ştie că că sunt printre puţinii care, atunci când au în faţă o problemă cu totul nouă, nu o ocolesc, ci chiar îndrăznesc să găsească soluţii. Deci, cu asta ar trebui să plece la drum.

Pe de altă parte, să mai ştie că dacă găsesc un mentor care poate să le scoată la iveală aceste resurse, atunci au drumuri deschise oriunde. Le-aş mai spune o întâmplare de-acum 30 de ani. Era vacanţa de vară, într-un târg din mijlocul Olteniei şi tocmai revenisem de la lotul naţional lărgit de matematică. Seara, îmi spune bunica să adun puii de găină – de-abia ieşiţi din găoace – şi să-i adăpostesc într-o ladă acoperită, feriţi de prădători peste noapte. Alergând prin curte să-i prind, neatentă, am călcat pe pui, aproape omorându-l. Reacţia bunicii îmi răsuna şi acum în urechi: ”muică, la ce bun atâta matematică dacă schilodişi un pui?!”

Unde să îl găsească pe cel care să le deschidă drumurile?
S-ar putea să îl găsească în Romania, s-ar putea să îl găsească în altă parte. Totul este să nu aştepte până devine prea târziu. Din experienţa mea ştiu că foarte mulţi se decid să caute când au strans deja o cantitate uriaşă de amar şi atunci pleacă la drum închizând toate uşile în spatele lor. Sfatul meu este, dacă aleg să plece, să o facă înainte de a aduna resentimente pentru că numai aşa drumurile deschise lor vor trece şi prin faţa casei noastre, a celor care am rămas să construim în ţara. Şi aşteptăm.