Evenimentul Zilei > EVZ Special > Povestea de succes a unui meşter popular din ţinutul Neamţului. Personajele lui Creangă, modelate în lut de un inginer
Povestea de succes a unui meşter popular din ţinutul Neamţului. Personajele lui Creangă, modelate în lut de un inginer

Povestea de succes a unui meşter popular din ţinutul Neamţului. Personajele lui Creangă, modelate în lut de un inginer

Fascinaţia pentru poveştile lui Creangă, a cărui casă natală se înalţă la doar o azvârlitură de băţ de gospodăria ei din Humuleşti, a determinat-o pe Ionela Lungu să pună în cui, cu mai bine de 18 ani în urmă, cariera de inginer mecanic şi să se dedice întru totul meşteşugului popular. Un meşteşug care o ajută să dea viaţă, dintr-un boţ de humă, personajelor lui Ion Creangă. Păcală, tuşa Mărioara, Nichifor Coţcariul, Moş Ion Roată sau Dănilă Prepeleac sunt doar câteva dintre figurinele de lut, ieşite din mâinile dibace ale Ionelei, care zâmbesc vizitatorilor din dreptul magazinului-atelier din coasta Cetăţuii Neamţ. De acolo de unde i-a vorbit şi reporterului Evz.

Sprintenă, cu chef de vorbă şi o uluitoare poftă de viaţă ce răzbate din fiecare cuvânt rostit în graiul molcom al nemuritorului Creangă. Aşa ar putea fi caracterizată, din câteva tuşe de condei, Ionela Lungu, unul dintre cei mai apreciaţi artişti populari din Tg. Neamţ, a cărui afacere cu figurine realizate dintr-un amestec bizar de lut, frământat în căuşul palmelor, lemn, păr natural, cânepă, vopseluri şi piei tăbăcite de miel face deliciul vizitatorilor.

Humuleştiul, ultima haltă

Tulceancã get beget, Ionela s-a mutat, în 1990, imediat după absolvirea facultăţii de mecanicã din Capitală în Humuleşti, satul de care a prins „de îndată drag”, în mare parte datorită atracţiei pe care o simţea de mică pentru poveştile lui Creangă, istorisite la gura sobei din gura ştirbă de bunic mucalit. „Al doilea motiv pentru care Humuleştiul a ajuns atât de scump sufletului meu ţine de faptul că soţul, Costin, pe care l-am cunoscut în timpul facultăţii, e de pe aceste meleaguri. Casa socrilor în care am ajuns să locuiesc după ce ne-am unit destinele e la două sute de metri distanţă de cea în care s-a născut Creangă, ale cărui isprăvi din copilărie le-am recitit la vârsta maturităţii cu alţi ochi, dibuind în spatele cuvintelor hazul înăscut al humuleştenilor”, îşi începe povestea Ionela.

Început de afacere

La puţin timp după ce a dat viaţă mai multor personaje din poveştile lui Creangă, Ionela Lungu a simţit nevoia să-şi testeze îndemânarea de proaspăt meşter popular. “Mi-am luat inima în dinţi într-o bună zi şi am scos pe tarabă, în faţa casei lui Creangă, o parte din figurinele de lut. Nu mică mi-a fost surprinderea, la capătul a câtorva zeci de minute, să constat că personajele mele aveau pe vino-ncoa! Le-am vândut pe toate şi, din acel moment, am transformat o joacă de copil în ceva care, cu timpul, s-a dovedit a fi o adevărată afacere”, îmi mărturiseşte, fără a uita să adauge că “niciodată nu m-au interesat banii obţinuţi din meşteşugul plămăditului în humă.

E un venit suplimentar. Adevărata mea profesie este aceea de inginer mecanic, statut la care am fost obligată să renunţ după ce disciplina a dispărut, la puţin timp după perioada lui Ceauşescu, din învăţământul românesc. Acum sunt dascăl la un club din Târgu Neamţ, unde îi învăţ pe copii să îşi dea frâu liber imaginaţiei în metalo-plastie. Lucrăm tot felul de obiecte de artizanat, de la bijuterii din sârmã sau din tãbliţe de cupru, la stampe cu Cetatea Neamţ, nasturi sau broşe”, mai adaugă, râzând, Ionela.

Primul născut, „Pîcală”

Prima figurină din lut, realizată mai mult în joacă, a fost cea a lui Păcală. „E un personaj încărcat de semnificaţii, pus mereu pe şotii, pe „pîcălit”, aşa cum obişnuiesc să spună oamenii locului”, îmi explică Ionela şi imediat, sub privirile mele curioase, se pune pe modelat. Cât ai clipi, din mâinile îndemânatice ale meşteriţei, dintr-o fărâmă de lut, frământată între degetele lungi, apare un chip de flăcău. Obraji rotunzi, nas uşor borcănat, urechi clăpăuge şi doi ochi iscoditori, ca tăciunele. O căciulă neagră, realizată dintr-o pielicică tãbãcită de miel, se iţeşte şi ea trufaşă pe creştetul capului figurinei de humă. „În mod normal, îmi explică, ar trebui să las lutul cel puţin două, trei zile să se usuce natural, în caz contrar existând pericolul să crape. Uite – îmi arată un chip de lut, similar celui tocmai conceput, dar uscat bine, de pe masă – aşa trebuie să arate!”. Întinde mâna şi, după ce-l abandonează pe un colţ pe neterminatul „Pîcală”, cu gesturi experte începe să-l lucreze pe celălalt. „După ce se usucă, începe operaţia de şmirgheluire a feţei, până dispar toate amprentele degetelor. Pe urmă încep să-l colorez. Pentru culoarea tenului, folosesc o combinaţie inventată de mine între var lavabil şi oxid de fier, apoi colorez restul feţei, dând expresie personajului”.

În timp ce turuie, mâinile îi lucrează de zor. Două, trei tuşe pictate cu un vârf minuscul de pensulă, într-un roşu aprins, în mijlocul pomeţilor şi o pereche mândră de mustăţi din păr natural, aşa cum aveam să aflu ulterior chiar din gura interlocutoarei mele, lipită sub nasul impozant. Gata! „Pîcală” al Ionelei Lungu e pregătit săşi ocupe locul în galeria figurinelor expuse pe tarabă.

Suntem la doi paşi de cetatea Neamţului, iar trecătorii, care bat în lung şi-n lat micuţa stradelă, se opresc curioşi în dreptul nostru. Privesc fascinaţi la mâinile destoinice ale Ionelei care nu mai prididesc cu lipitul, pictatul sau lustruitul micuţilor eroi de lut. Cât ai zice „peşte!”, proaspăt născutul „Pîcală” dispare în buzunarul unui vizitator pus pe shopping din galantarul de suveniruri made in Ionela Lungu.

 

I-a tăiat căciula socrului Primul născut, „Pîcală” să-şi îmbrace personajele

Când vine vorba despre începutul meşteşugului care a făcuto celebră, Ionela prinde a râde. „A fost haios de tot. Mă mutasem deja în Humuleşti, iar socrul meu bătea lutul pentru o bucătărie de vară. Eu şi soţul meu ne-am apucat să modelăm, în joacă, nişte figurine. Leam şi pictat mai apoi. Până aici, nimic senzaţional, numai că, pentru a ne desăvârşi opera, aveam nevoie şi de costumaţie. O căciulă, spre exemplu. Aşa că, n-am stat pe gânduri şi am stricat căciula socrului şi am făcut din ea nişte căciuliţe mai mici pe care le-am lipit pe capul personajelor”, îşi aminteşte Ionela, iar zâmbetul îi înfloreşte pe chip la amintirea puseului de furie de care a fost cuprins socrul când şi-a văzut căciula „forfecată”.