Rupându-se de familia regală, dar exploatându-și titlurile regale în scopuri de marketing, Harry și Meghan dau o lovitură cumplită patrimoniului simbolic reprezentat de monarhie.

Respingerea tot mai accentuată a elitelor, studiată de geograful francez Christophe Guilluy și întruchipată în alte locuri de Vestele Galbene sau de ascensiunea extremei drepte, pare să fie de aceeași natură.

Această lipsă de concordanță între vorbe și fapte, propovăduirea „diversității” în același timp cu traiul în buncăre de lux, folosirea repetată a avioanelor particulare cu reacție împrumutate de prieteni bogați (Clooney sau Elton John) dar predicând în același timp ecologia, cum să nu irite ele poporul englez, unde trei milioane de copii din părinți activi trăiesc sub pragul sărăciei?

Astfel, Harry a putut fi văzut mergând în Sicilia pentru a participa la foarte selectul Google Camp, alături de Barack Obama sau de Leonardo din Caprio – reuniune dedicată ecologiei, dar care a „reunit” mai ales 114 avioane cu reacție particulare.

Același sentiment de dezgust îl încercăm văzând an de an suverani europeni la Davos, în mijlocul elitelor politice și economice mondiale, acolo unde se hotărăsc marile direcții ale acestei globalizări care a contribuit la slăbirea clasei de mijloc din țările occidentale.

Dar Megxitul are și ceva inedit: pentru prima dată, a deveni prințesă (sau prinț) prin căsătorie nu mai este un scop în sine.

Dacă Sarah Ferguson a încercat, după divorțul său de prințul Andrew, să-și monetizeze imaginea prin contracte publicitare, iar dacă tabloidele au descris-o pe mama sa, Kate, drept o arivistă împingându-și fata să se mărite, cazul Meghan este inedit în istoria regalității: pentru prima dată, o alteță regală „en titre” decide cu bună știință să își folosească renumele și imaginea ca instrument pentru a transforma în aur plumbul monarhic.

Iar acest lucru i-a făcut pe mulți britanici să se simtă umiliți.

Pierzându-l pe Harry, până acum câteva luni cel mai popular membru al familiei regale, după Regină, englezii pierd puțin din monarhia lor.

Deoarece acest episod a umilit o instituție care părea atât de solidă, atât de perenă.

Solidă, în sensul dat de profesorul de la Universitatea din Leeds, Zygmunt Bauman, adică ținând de o societate în care structurile organizării comune sunt create în mod colectiv, prin opoziție cu o „societate fluidă”, în care singura referință este individul și pulsiunile consumatoare (consumatoare de bunuri materiale, dar și de persoane).

Monarhia aduce puțin patrimoniu simbolic celor care nu dețin alt patrimoniu. Realizând că tinde și ea să aibă caracterul unei societăți fluide, englezii pierd astfel ceva din propriul lor patrimoniu.

La întrebarea de ce Meghan renunța la angajamentele ei, s-a vorbit despre dorința de a scăpa de rasism, mai ales în paginile New York Times, de către o ziaristă cunoscută pentru că a cerut dărâmarea statuii lui Nelson, eroul de la Trafalgar care s-a opus abolirii sclaviei.

Această preocupare stăruitoare pentru „rasă”, uneori în ciuda bunului simț (pe rețelele sociale, putem chiar citi că Archie, micul bebeluș roșcovan, ar fi „negru” – și că, din cauză că ar fi introdus o femeie și un copil „negri” la Buckingam, Harry se află în dizgrația familiei sale), iar această utilizare a acuzațiilor de rasism ca paravan față de orice critică, întemeiată sau nu, nu face nici un serviciu cauzei luptei împotriva rasismului.

Dimpotrivă, contribuie la crisparea și dislocarea și mai mare a unui corp social care, pentru a înfrunta provocările ce îl așteaptă, ar avea nevoie de unitate.

God save the Queen.