Toată săptămâna, capul de afiş al scandalurilor politice a fost ţinut de legea care trebuia dată pentru Iohannis, să devină senator. Şi, culmea tupeului, nu numai el trebuia să se regăsească pe listele de candidaţi, ci şi o parte din camarila de la Cotroceni. Pe liste, sau în posturi bine plătite, cum ar fi cel de viceguvernator al BNR.

S-au făcut tot felul de speculaţii, despre faptul că lui Iohannis i-a apus subit steaua norocoasă. Să nu faci niciodată nimic, lenea să te oprească de la orice acţiune şi, totuşi, să-ţi iasă o viaţă de lux exorbitant, fără să fi moştenit vre-o mare avere, ci plătită din banii noştri, ăsta, da opusul ghinionului. Că noroc nu-i putem spune, că e mai mult decât noroc. Speculaţii cum că i-a supărat pe mai marii lumii, când s-a autopropus la NATO. Ori că la UE, iarăşi i-a supărat şi nu s-a mai creat acel post pentru el, despre care se vorbea. Personal, nu cred că este niciuna dintre aceste supoziţii cauza reală a ghinionului care l-a lovit brusc pe Iohannis. Ci, pur şi simplu, nu mai are nimeni nevoie de el. Cu excepţia celor care depind de el şi care încearcă pe perfuzii să-l mai ţină în viaţa politică. Fără succes, zic eu. Cariera politică a domnului Iohannis se încheie în aceeaşi notă de sfidare, de aroganţă, de lene în care s-a desfăşurat timp de zece ani.

Dar nu despre Iohannis vreau să vorbesc aici, care şi dacă nu iese senator, rămâne tot bine, merci, chiar dacă are de dat înapoi nişte case şi nişte bani, ci despre noi. Noi, oamenii de rând, care achităm nota de plată.

Cred că asta este meditaţia pe care trebuie să o luăm de pe urma lui Iohannis: să căscăm bine ochii atunci când votăm preşedintele. Nu doar pentru că riscăm să fim plătitorii luxului unuia ca Iohannis pe perioada mandatelor, ci şi după aceea.

Cu alte cuvinte, cu mofturile şi aronganţele unuia pe care îl alegem preşedinte, ne procopsim să le achităm şi după ce nu mai este preşedinte. Achităm la ele atât timp cât trăieşte.

Legea prevede ca un preşedinte, după încheierea mandatului, sau, după caz, a mandatelor, beneficiază de o indemnizaţie în valoare de 75 la sută din indemnizaţia pe care a avut-o în timpul mandatului, o locuinţă de la RAPPS în care să îşi poată amenaja un birou de lucru, cu şef de cabinet şi consilieri, paza lui şi a reşedinţei asigurată de SPP şi mijloace de deplasare, toate plătite de la buget. Adică de noi.

De la această prevedere, cred eu, decentă, anume că este normal ca un om care a condus o ţară, să nu plece de la Cotroceni într-un apartament la etajul 7 pe Bulevardul Macaralei, au început însă aroganţele. Nesimţirea. Dezmăţul pe banii noştri.

Ion Iliescu a rămas în casa lui, din cartierul de asupriţi din Primăverii. I-au rămas toate celelalte privilegii prevăzute de lege.

Preşedintelui Emil Constantinescu i s-a propus să i se dea drept casă de protocol, după mandat, palatul din Primăverii în care a locuit Nicolae Ceauşescu. A avut bunul simţ şi a refuzat. I s-a construit totuşi o casă impunătoare, lângă Televiziune, în zona cea mai de lux a Capitalei.

Cu ultimii doi preşedinţi a început însă adevăratul bal. Traian Băsescu pusese ochii să se retragă la Vila Dante. O bojdeucă înconjurată de 5000 de metri pătraţi de grădină, 1.300 metri pătraţi de construcţii, piscină interioară, jacuzzi de 16 metri pătraţi, ponton pentru şalupă la lac, situată tot în Cartierul Primăverii. Începuse să o şi amenajeze după gusturile lui. N-a mai apucat să se mute. L-a împiedicat unul, Petrov, turnător la Securitate. Acum, Vila Dante este reşedinţa ambasadorului SUA la Bucureşti.

Urmaşul lui Băsescu, Klaus Iohannis, face la fel. A ochit o vilă de pe Bulevardul Aviatorilor, în valoare de 9 milioane de euro, la reamenajarea căreia se lucrează pe banii statului de mai bine de un an de zile. S-a obişnuit cu dormitoare de 500 de metri pătraţi şi acum, după ce nu va mai fi preşedinte, nu mai poate dormi în camere mai strâmte, pentru că simte că se sufocă. Vilă în care, dacă Guvernul îi va aproba să se mute, şi nu are niciun motiv să nu o facă, vom plăti noi totul, aşa cum plătim acum aducerea ei la standardele de lux cerute de Iohannis.

Aşa că bine ar fi să învăţăm, luând meditaţii de la Iohannis, că un preşedinte, o dată ales, nu ne procopsim cu el doar maxim două mandate, ci pe viaţă. Iar dacă este unul ca Iohannis, îi plătim luxul până la adânci bătrâneţi.