Când mi s-a propus, într-o dimineață de sfârșit de iulie, să scriu pentru Evenimentul zilei, m-am gândit că voi avea, în sfârșit, ocazia să transmit toată informația strânsă în anii de medicină trăită la patul bolnavului, împreună cu bolnavul, încercând să îmi explic mecanismele, să înțeleg de unde și de ce... Și, pe de altă parte, să împărtășesc din experiențele colegilor mei din alte specialități... Sau din experiență mea de „viață de doctor trăită în România”...

Sunt un medic hematolog care a ales să rămână să profeseze în România din două motive:

● cred că și în România se poate face medicină de top, dacă există voință și puterea de a intra pe geam când ești dat afară pe ușă, dacă ești perseverent și dacă ai un scop bine conturat;

● peste toate câte mi s-au întâmplat în viață, tatăl meu s-a îmbolnăvit de o afecțiune hematologică și am ales să îl tratez eu, că să nu fiu o povară pentru colegii mei, intrând eventual în categoria conjuncturală a celor care „știu ei cel mai bine”...

Cam atât despre povestea mea... Să trecem la relația medic pacient... În epoca „doctor Google”... „Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile” - Friedrich Nietzsche. 

Din ce în ce mai mulți pacienți se prezintă la consult ca să le confirm eu, ca specialist, ceea ce au citit pe Google sau pe alte site-uri „de specialitate” sau, poate și mai rău, pe forumuri de pacienți, în care fiecare știe mai bine care este realitatea medicală din experiență proprie.

Mulți dintre aceștia deja s-au autoinvestigat sau, și mai rău, s-au autotratat, și, când încep să îmi expun opinia legată de problema lor, mă izbesc de un zid pe care cu greu reușesc să îl străpung. O parte din ei, efectiv nu ascultă ceea ce am eu, ca doctor, să le comunic legat de patologia pentru care s-au prezentat, pe când alții încearcă să combată datele din literatura de specialitate, confirmate de analize și meta-analize, cu păreri și opinii culese de pe net.

Nu voi generaliza, evident, pentru că am întâlnit și mulți pacienți extrem de conștiincioși și bine informați și cu care este o plăcere comunicarea și relaționarea medicpacient. Am întâlnit însă și oameni care au preferat să meargă la „medici” care le citeau dezechilibrele electrolitice în aură, dar și pacienți la care s-a produs remisiunea simptomatologiei hematologice (a nu se confunda cu vindecarea bolii) după un program de detoxifiere cu clisme diverse, pentru ca mai apoi să recadă cu o formă de boală mult mai agresivă (nu vreau să se înțeleagă aici că sunt împotriva terapiilor alternative, care își au rolul și indicațiile bine stabilite și este bine ca lumea să înțeleagă că nu există panaceu universal). Dar cele mai interesante cazuri întâlnite de mine în practica de zi cu zi au fost următoarele:

● cel al unei paciente convinse că are un tip de cancer hematologic rar (o formă de leucemie rară ca incidență) și care, după mai mult de 10 ani, a fost diagnosticată fix cu acel tip de leucemie (deși evoluția bolii este agresivă și de regulă diagnosticul se face în săptămâni, maxim luni de la debutul bolii).

● rude de pacienți hematologici (soție de pacient, verișoara apropiată) care s-au îmbolnăvit de același tip de cancer de care suferea pacientul pe care l-au îngrijit, deși este cunoscut faptul că afecțiunile hematologice oncologice nu se transmit de la o persoană la altă.

Am încercat în toți acești ani să înțeleg care este rolul placebo în tratarea individului ipohondru care se crede bolnav de o formă de leucemie nediagnosticată încă și, în același timp, am înțeles că tiparul de personalitate și psihicul fiecăruia au o importanță pe care noi, uneori, o neglijăm (pacienți și, de multe ori, și medici) și nu îi acordăm atenția cuvenită.

​

„În România este mai „rușinos” să fii nebun decât bolnav de cancer”

Am citit o serie de cărți legate de forța psihicului, legate de „Autovindecare și personalitate” (dr Howard S. Friedman), ca să ajung să înțeleg că rezultatele optime depind de abordarea individuală a fiecărui caz, și aici e importantă încadrarea psihologică a pacientului pentru stabilirea nevoilor de susținere psihică ulterioară.

Afară, din ce în ce mai multe studii sunt centrate pe calitatea vieții și pe impactul la nivel psihologic pe care îl are o boală invalidantă. Dar la noi în țară, calitatea vieții bazale (de zi cu zi), la unii dintre pacienți este greu de evaluat ca fiind una optimă... Din păcate...

Sunt pacienți la care tratamentul bolii neoplazice (al cancerului) reprezintă doar o etapă din viață, pentru alții e „începutul sfârșitului”, iar la o parte din ei reprezintă o cale de a-și descoperi limitele și vulnerabilitățile.. Dar la toți am descoperit aceeași nevoie de a înțelege de ce... „De ce tocmai eu?” Și probabil răspunsul este în fiecare dintre noi. Trebuie doar să îl căutăm, iar de multe ori este nevoie să fim ajutați să îl găsim. De către un psiholog, evident.

Din păcate, prea puțini dintre cei diagnosticați cu cancer acceptă ajutor, psihoterapia fiind confundată cu medicația psihiatrică, iar în România este mai „rușinos” să fii nebun decât bolnav de cancer...

Am întâlnit, evident, și pacienți care au înțeles care este rolul psihoterapiei ca adjuvant în afecțiunea care i-a lovit și la care, pe parcursul psihoterapiei, am văzut schimbări majore în atitudinea față de boală, cum am văzut și pacienți care au regăsit puterea în ei, fără să fie nevoie de ajutor exterior. Totul ține de individ ca structura interioară, ca personalitate. Și, dacă ne îndreptăm atenția spre un psiha nalist celebru, Freud spunea: „Mărimea personalității tale este egală cu problema care te scoate din sărite”. 

Ca atare, trebuie să fim atenți la reacțiile psihologice interioare și exterioare în condiții de stres intens, cum ar fi diagnosticul de cancer, pentru că aceste reacții pot declanșa resorturi interioare, care fie ajută la vindecare, fie sunt distructive.

Din constatările psihologului Ionuț Ghiugan

Într-un context intens și atipic vor ieși la suprafață cel mai ușor mecanismele intime ale personalității și strategia proprie de răspuns. Situațiile care nasc dificultăți de răspuns pot indica și ele, corect, acele segmente ale personalității care sunt problematice și nedezvoltate.

Ceea ce ne deranjează în mod constant și intens în relația cu ceilalți sau în relația cu mediul extern reprezintă un punct sensibil, experiențe de formare nefinalizate adaptativ, ancore care readuc în prim plan emoții sau sentimente ale propriului eu.

Dacă ne simțim enervați și neînțeleși de cei din jur, la mijloc e vorba mai degrabă de o problema legată de propria noastră personalitate, decât de ceilalți.

Când suma lucrurilor care interferează negativ cu funcționarea în plan personal sau social este ridicată, atunci putem trage concluzia că există caracteristici problematice ce definesc modul nostru de a fi”.

În acest context, ar fi interesant să răspundem cu toții la întrebarea:

- de ce pacienții oncologici sunt refractari la psihoterapie? Care sunt așteptările lor de la aceasta?

(Zilele trecute, o pacientă mi-a spus: dați-mi ceva că sunt depresivă, iar la răspunsul meu, argumentat de altfel, că ar ajutao mai mult psihoterapia decât medicația psihiatrică, în această etapă, mi-a răspuns... „Psihoterapia e apă de ploaie”). 

Și, de asemenea, sunt curioasă dacă într-o lume în care există „coaching” pentru orice (ești învățat cum să respiri, cum să visezi, cum să fii mai deștept, mai convingător, cum să slăbești, cum să îți gestionezi relația de familie, cum să îți crești copilul etc), există și cabinete care să împletească psihoterapia cu life coachingul la supraviețuitorii de cancer, pacienți care de cele mai multe ori au nevoie să fie învățați să trăiască din nou fără obsesia iminentei recăderi și a morții?

Lipsa de comunicare și neîncrederea în sistemul medical românesc

 Am vorbit săptămânile trecute despre acest concept cu Carmen Chioțea, specializată în life coaching, care mi-a explicat că „perspectiva care ar trebui să fie transmisă pacientului este că Nu există boală, există bolnavi. Și, cu asta în minte, medicii ar trebui să primească tot creditul din partea pacientului, care ar putea vedea în psihoterapie și coaching o alternativă de transformare personală în cea mai bună versiune a lor, care să-i ajute să lupte cu boala”.

Evident că am solicitat și părerea pacientului legat de „Dr Google” și am primit următorul răspuns: „Deși majoritatea pacienților intră în categoria descrisă, mai sunt și alții care în urma câtorva consultații și vizite la medic nu au o opinie finală cât de cât clară și atunci se apucă de studiat separat. Mulți medici dau diagnostic fără să îl pună în context sau să facă tot posibilul să afle cauza reală. Astfel, dau opinii „pe bucăți” și când lucrurile nu evoluează conform celor spuse de ei, mulți se sperie. Merg la alți medici și... același lucru. Rămân întrebări fără răspuns și, de multe ori, pacienții nu au priceperea de a pune întrebările corecte. Și astfel se duc la Google și, în cel mai bun caz, verifică și sursele”.

Deci ne-am întors la comunicare și relaționare... Cea „medic-pacient”, o comunicare deficitară, care cu siguranță își are rădăcina și în rejetul psihoterapiei care are la bază aceeași comunicare...

Și, dacă tot am făcut săpături, am întrebat și un coleg - medic neurochirurg în Paris - despre relația medicpacient de acolo și mi-a răspuns scurt: „Aici este vorba de încredere, încrederea în medic și în sistemul sanitar”.

Deci... În epoca lui dr. Google, avem deficiențe de relaționare medic-pacient, de comunicare, dar mai ales avem din plin neîncredere în sistemul medical românesc și în actul medical... dar despre asta vom mai vorbi... Ca și despre managementul de caz, abordarea interdisciplinară și tumor board.