Se apropie miezul nopţii. Este linişte. O linişte, totuşi nefirească. Grea, aproape materială. Pe care parcă o simţi că te apasă pe umeri. La intrarea în Institut nu mai este doar o simplă barieră, ca altădată, ci o poartă bine ferecată, plină de mesaje de avertizare, să nu te apropii. Este păzită straşnic de câţiva oameni bine echipaţi.

Cele două clădiri ale spitalului, fac şi ele parte din linişte aceea nefirească. Abia văzându-le pe ele, cu luminile de la ferestre aproape toate aprinse, îţi dai seama de unde senzaţia aceea de linişte ciudată. De fapt, nu e linişte. Ci o încordare pe care aproape că o vezi. Ea te apasă pe umeri. O concentrare asemănătoare cu aceea a unui lunetist, înainte de a-şi surprinde inamicul cu focul ucigaş.

Spitalul este o fortăreaţă, pentru că aici este o linie de front. Cu un inamic pe care omenirea abia acum încearcă să-l cunoască şi să găsească o armă cu care să se bată cu el.

O Salvare intră pe poartă. Nu înainte de  a opri sirenele, parcă pentru ca să nu rupă încordarea aceea. Opreşte la camera de gardă. Un om pe o targă este coborât din maşină. Nu se schimbă multe vorbe. Şi echipajul de pe ambulanţă, şi cei care-l preiau pe bolnav, ştiu foarte bine ce au de făcut. Un singur lucru iese din rutină. Dezinfectarea roţilor tărgii şi a băieţilor de la la SMURD.

Carantină. Asta înseamnă reguli stricte. Dure chiar! Nimeni nu intră fără să se dezinfecteze.

Deşi coronavirusul este problema zilei, oamenii mai suferă şi de alte boli. Iar aici, la „CC Iliescu”, o criză de inimă, fie ea şi într-o boală cronică, poate să însemne moarte subită. Din cauza măştilor şi a costumelor de protecţie, este greu să deosebeşti la personalul medical care-i bărbat şi care-i femeie. Mai degrabă după voce. Şi aici, cuvinte puţine: „O angină”! „Fibrilaţii”! Alţi termeni medicali, care înseamnă diferenţa dintre viaţă şi moarte. Inevitabil, apare şi cuvântul coronavirus.

O doctoriţă, care după vocea din spatele măştii nu are mai mult de 30 de ani, nu ascunde că se teme. „Dar mi-am asumat asta. M-am făcut medic şi am ştiut ce mă aşteaptă. Plec de acasă la spital şi nu ştiu dacă mă mai întorc în acea seară. Putem oricând să intrăm în carantină cu totul şi să nu mai plecăm niciunul acasă o vreme, medici şi pacienţi deopotrivă”. Este foarte supărată pe inconştienţii care îşi ascund simptomele, sau mint că nu vin din zone contaminate, sau au luat contact cu persoane contaminate. „Inconştienţi. Îşi pun în pericol în primul rând apropiaţii. Apoi, pe noi. Apoi pe ceilalţi bolnavi din spital”. Colega ei, tot o doctoriţă, la fel de tânără, este chemată de o asistentă: „infarct”. Nu se auzise când venise Salvarea cu încă un om pe o targă dezinfectată la intrare, aflat în pericol de moarte.

Acum, doctorii de aici se bat cu doi inamici. Unul cunoscut, pe care ştiu cum să-l combată şi pe care l-au învins de cele mai multe ori, bolile de inimă, şi unul necunoscut, cu care abia acum învaţă să se bată şi pentru care încă nu au arme.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE