"Prizonieratul a fost o dramă de necuprins nici măcar cu imaginaţia. Un Iad, chiar dacă gardienii ruşi nu auziseră, fără îndoială, de dantescul 'Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici'".
Probabil s-au cunoscut. Dacă nu în tranşeele războiului, atunci în prizonierat. Mai ales că Oleg, eroul poveştii adevărate scrise de Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu, a colindat câteva zeci de lagăre. Bunicul meu a intrat în armată în 1940, la infanterie. Avea 20 de ani. Ţara (ce cuvânt mare!) avea nevoie de tinereţea şi de energia lui, pentru că şefii statului nu fuseseră în stare să salveze Basarabia. S-a întors în 1949, la 29 de ani, ciuruit de gloanţe şi de schije ca o sită şi bolnav de astm, iremediabil contaminat de ororile trăite şi văzute pe front.
Poveşti? Nenumărate. Asemenea lui Oleg, bunicul meu trăise aievea scenariul unei cărţi de Nobel. "Cel mai trist a fost în Basarabia. Moldovenii erau aşa de 'bucuroşi' că-i eliberăm încât, dacă nu eram atenţi, aruncau cu apă clocotită pe noi. S-a întâmplat asta. Şi nu o dată...". La adăpost nu erai nicăieri. "Într-o noapte, s-a tras asupra noastră când dormeam într-o casă. Glonţul a trecut prin zid şi m-a nimerit în coastă". Prizonier a căzut în Basarabia.
"Într-o noapte, când ne retrăgeam, am ajuns într-un sat. Localnicii s-au dus pe furiş la ruşi şi ne-au dat în vileag. Am fost luaţi ca din oală... Pe toţi din companie ne-au prins". În captivitate a stat mult după ce s-a terminat războiul. Până în 1949. "Ne-au băgat într-o mină de cărbuni". Erau de-a valma: români, nemţi, italieni, unguri. Iarna, temperatura ajungea şi la minus 30 de grade. Povestea capătă accente de umor sinistru. "Nemţii înnebuniseră. Nu mai puteau. Strigau 'kalt, kalt!' (n.r. - frig, frig). Noi ne uitam cruciş la ei: 'Da, e cald al dracu'!'".
Vara, prizonierii erau scoşi la muncile câmpului. Bărbaţii ruşi erau fie pe front, fie deja morţi sau prizonieri la nemţi. "Eram disperaţi de foame, dar n-aveam voie să mâncăm nici măcar crude legumele pe care le culegeam. Dacă te prindeau ruşii că mănânci chiar şi o foaie de varză, te împuşcau pe loc, în cap". Hrana? Ani în şir, numai arpacaş, cartofi şi mazăre. N-a mai putut niciodată, după eliberare, nici măcar să mai vadă acele alimente. Când n-aveau de muncă, prizonierii stăteau cu săptămânile în mina dezafectată, fără să vadă lumina soarelui.
Ca să nu înnebunească, erau nevoiţi să-şi găsească de lucru. Au conceput programe artistice. Se făceau concursuri. Fiecare naţie îşi avea propriul număr. Meseria de tâmplar a fost brăţara de aur a bunicului meu şi cea care - probabil - l-a salvat de la moarte. A făcut mobilă, paturi, scaune şi o mie de alte lucruri. Picta, iar tablourile le vindea, pentru a-şi completa hrana şi îmbrăcămintea. O făcea atât de bine, încât pânzele lui au avut mare căutare şi mai apoi, în România...
Prizonieratul a fost însă o dramă de necuprins nici măcar cu imaginaţia. Un Iad, chiar dacă gardienii ruşi nu auziseră, fără îndoială, de dantescul "Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici". Nemţii şi italienii au murit primii. Toţi. Dintre miile de prizonieri ai lagărului, au scăpat câteva sute, majoritatea români. "Din lotul meu, doi am supravieţuit: eu şi bulgarul". Marin Petrov era din Cadrilater. După ce-au scăpat, Petrov a ales Bulgaria. S-a stabilit la Ruse, pe o stradă cu nume predestinat: Drama, numărul 3.
În anii '60, avea să vină la Bucureşti, pentru a-şi vizita vechiul camarad... Ca şi în cazul lui Oleg, povestea n-are happy-end. Bunicul meu, Iacob Popescu, Jean pentru prieteni şi camarazi, a trecut Dincolo în aprilie 1986, ţintuit pe un pat de spital. "Doamne, cât puteţi să fumaţi! Aveţi plămânii ca un horn", îi spuneau doctorii. Nu-şi aprinsese în viaţa lui o ţigară. Dar inspirase ani în şir praful de cărbune al unei mine pierdute undeva, în nemărginita stepă rusească...
Recomandările noastre
