...vă mai amintiţi? Poate că da. Cozile infernale la picioare şi gâturi de pui. Celebrele "tacâmuri". În schimb, eram obligaţi să spunem că suntem sătui. Zahărul şi uleiul pe cartelă. Apoi, în '89, se cartelase totul: pâinea, salamul, untul (care oricum nu se găsea). Nu se găsea nimic.

Nici cafea, nici banane, nici lame de ras, nici măcar chiloţi sau vată. La carne sau blugi nu puteai visa decât dacă aveai "pile": vreun măcelar, vreun bişniţar, vreo rudă angajată la abator... Periodic, eram strânşi să ne strigăm fericirea, să mulţumim Partidului pentru viaţa îndestulată.

Ziarele, programul tv şi radioul, dar şi şedinţele la care eram chemaţi gemeau de recunoştinţă pentru traiul mai bun ca niciodată şi pentru viitorul luminos care ni se arăta... În noiembrie '89 a fost Congresul. Eram în clasa a noua, abia dădusem treapta I. Ne-au pus să venim la liceu la ora 6.00 (era un frig de crăpau pietrele). Ne-au dat costume albastre, de brigadier. Şi căşti albe, de constructor.

Urma să jucăm rolul "oamenilor muncii"... Apoi ne-au încolonat şi ne-au trimis în faţa CC-ului, acolo unde este acum Piaţa Revoluţiei. Eram strâns supravegheaţi de profesori, care la rândul lor erau atent monitorizaţi de "civili". Am stat în piaţa aia de la 7.00 până pe la ora 13.30. N-aveam voie să ieşim, n-aveam unde să ne ducem la toaletă, nici să cumpărăm un suc sau o pâine... După mai bine de patru ore de aşteptare îngheţată, a trecut "tovarăşul".

Vremea recoltelor-record Două minute a durat toată "acţiunea". Mulţimea apatică stătea ca o turmă, în timp ce de la megafoane, asurzitoare, răzbăteau ovaţii, urale şi scandări înregistrate pe bandă. Asta era "măreaţa manifestare de dragoste şi adeziune" la politica "tovarăşului" şi a partidului. În zilele următoare, cele două ore de program zilnic la televizor au redat obsedant imaginile cu cei peste 100.000 de oameni veniţi "din proprie iniţiativă" pentru a-şi saluta conducătorii.

Aveam rude la ţară, în Transilvania. Mureau de foame dacă nu furau un ardei şi-un ştiulete de la Cooperativă, deşi munceau de dimineaţă până seara pe câmp. Era vremea recoltelor-record. Se anunţau zeci de tone la hectar la grâu, porumb, orz... "De unde dracu'? Nici jumate nu se face, faţă de cât raportează ăştia!", comenta acasă unchiul Ghionghi-baci, plictisit. Au trecut aproape 20 de ani de atunci. Unii dintre români au uitat. Alţii n-aveau cum să uite, pentru că nici n-au apucat acele vremuri. Aveam să regăsesc acest univers incredibil pentru cei care nu l-au trăit, redat fidel, în "1984", teribila distopie a lui Orwell.

"Civilii" de lângă noi

Apoi a venit Olimpiada. Şi, brusc, dincolo de poleiala care a încântat (aproape) o lume întreagă, am revăzut trecutul. Pentru cei care nu l-au trăit, nu e vizibil. Pentru ceilalţi, "detaliile" sunt esenţiale. Colegii mei de la Beijing au pătruns în spatele faţadelor strălucitoare, pentru un reportaj în adâncul neştiut al marelui oraş. Străduţe înghesuite, sărăcie, coşmelii în care dorm laolaltă câte patru generaţii, oameni ("prolii" lui Orwell) care nici măcar nu mai ştiu ce-şi doresc, învăţaţi că America e marele rău, că Partidul îi apără şi că Piaţa Tienanmen a fost o provocare a Occidentului hrăpăreţ.

"Nu-i vedeţi pe ăştia, cum sunt cu ochii pe noi? Cum ne urmăresc?". Bela şi Martha Karoli n-aveau cum să nu-i observe. Au trăit atâta timp în comunism, au ochiul format, dibuiesc imediat "civilii" aparent fără treabă care amuşinează în jur... Aceiaşi Bela şi Martha se amuzau amar pe seama colegilor din delegaţia americană, naivi ca nişte prunci, incapabili să sesizeze filajul la care sunt supuşi clipă de clipă.

Ce ne cere "interesul naţional"

...şi, bineînţeles, Jocurile. Deschiderea fastuoasă. Cu focurile de artificii "retuşate" pe calculator, pentru a reflecta cum se cuvine măreţia Chinei. Cu playback-ul făcut de o fetiţă aleasă pentru că era "prezentabilă", adevărata cântăreaţă, un copil de şapte ani, fiind ascunsă privirilor pentru că era "grăsuţă" şi avea strungăreaţă. Nu corespundea imaginii oficiale pe care lumea trebuia să o aibă asupra Chinei...

Scamatoria a fost pusă la cale pentru că aşa a cerut "interesul naţional". Un interes naţional în care nu contează individul, ci sistemul. Din nou, Orwell... Aceiaşi Bela şi Martha Karoli, antrenori celebri, îmbătrâniţi în gimnastică, sesizând încă o înşelăciune: "Să nu ne spuneţi că fetiţele astea trimise de chinezi să concureze au 16 ani, vârsta minimă prevăzută de regulament! Mai mult de 11-12 ani e imposibil să aibă!". Lucru confirmat, ulterior, de toţi cei care le-au văzut pe copilele trimise să apere "interesele naţionale".

Golul din memoria unui popor China a luat aurul la gimnastică. Probabil că va câştiga şi locul întâi pe naţiuni în final. Funcţionarii Partidului puşi să se ocupe de competiţie vor putea raporta, cu mândire, o recoltă-record de medalii. "Noi şi noi succese...". Şi vor stârni din nou admiraţia celor dispuşi să creadă în miracole. În memoria poporului român s-a căscat un gol neaşteptat şi periculos. Sunt oameni care admiră "ordinea şi disciplina". Cochetează inconştient şi boem cu ideea unui comunism cu faţă umană. Au uitat sau nu ştiu ce stă în spatele "miracolului".

Pentru că întotdeauna acolo se ascunde ceva. Nicio clădire avangardistă nu merită să fie însă construită de copii şi udată cu sângele morţilor necontabilizaţi. Niciun titlu mondial nu merită sacrificarea unor copile. Niciun record nu merită să fie doborât prin dopaj. Nicun titlu, cât ar fi el de olimpic, nu merită câştigat prin furt, aranjamente, presiuni. Noi ar trebui să ştim cel mai bine asta. Dincolo de fastul oficial, Olimpiada de la Beijing lasă să se întrevadă o lume din care România a ieşit acum aproape 20 de ani. Şi în care - credeţi-mă! - nu vreţi să ne mai întoarcem. Indiferent cât de atrăgătoare ar părea văzută dinafară.