Sursa: EVZ Alina Mungiu-Pippidi, într-o scurtă analiză, s-a dezlănțuit împotriva lui Klaus Iohannis. Îl acuză de faptul că încalcă major, într-un mod cu totul și cu totul nepermis, Constituția României, implicându-se în competiția internă din PNL. Nu precizează însă și cum anume procedează președintele și pe cine susține acesta. În schimb, concluzionează că obiectivul său este vulnerabilizarea partidului și obținerea unui control absolut asupra acestuia. Așa o fi! Dar își poate atinge Iohannis obiectivul?
Trebuie să fii cu totul și cu totul orb pentru a nu realiza că președintele Klaus Iohannis are obiective precise privind PNL și succesiunea în conducerea acestui partid. Alina Mungiu evocă și alte situații asemănătoare, când Ion Iliescu s-a implicat din aceleași motive în lupta internă din PSD, iar Traian Băsescu în lupta internă din PD. Iliescu, pentru a-l da la o parte pe Adrian Năstase, pe care-l considera prea puternic și, în consecință, prea periculos, iar Traian Băsescu, din aceleași motive, utilizând-o pe Udrea drept levier împotriva troicii alcătuite din Videanu, Berceanu și Blaga. Și crede Mungiu că asemenea operațiuni stau sub semnul blestemului statului semi-prezidențial. Asistăm astăzi la o evoluție asemănătoare în ceea ce privește PNL?
Pe ce partid va pune în final mâna, dacă va pune mâna, Klaus Iohannis? La sfârșitul mandatului său, va fi Partidul Național Liberal la fel de relevant cum a fost PSD atunci când Iliescu, în două rânduri, a deținut Președinția României? Va fi PNL, peste doi ani, un partid la fel de important cum a fost Partidul Democrat sub primul mandat al lui Traian Băsescu și chiar sub cel de-al doilea? Este o întrebare la care, înainte de a trage vreo concluzie, suntem obligați să răspundem. Dar înainte să ne amintim – și nu cu plăcere – despre faptul că, după un singur mandat prezidențial, Emil Constantinescu, cel mai bun președinte pe care l-a avut România, a constatat cu amărăciune că, din coaliția care l-a adus la putere, s-a ales praful și pulberea, iar principalul partid al acestei coaliții, PNȚCD, a intrat poate definitiv într-un con de umbră. Poate că atât Iliescu, cât și Băsescu și, acum, Klaus Iohannis, înțelegând această experiență tragică a trecutului, au încercat din răsputeri să-și mențină controlul asupra vectorului politic care i-a propulsat la Cotroceni. Și, din această perspectivă, au profitat din plin de ambiguitatea semi-prezidențială a Constituției.
Dar România acestui an și România viitorilor doi ani este cu totul altceva decât România de sub mandatele lui Iliescu și Băsescu. Și nici președintele Klaus Iohannis nu are experiența și abilitatea politică a celor doi. Indiferent câte influențe a suferit, mai ales în primul său mandat, Ion Iliescu de la Moscova, acesta a fost un jucător politic suficient de experimentat pentru a-și adjudeca luptele pentru putere din politica internă și a încerca prin diverse modalități, unele sofisticate, să controleze jocul. La fel, Traian Băsescu, indiferent cât de îndatorat și dependent a fost el față de „marele licurici”. Pentru Klaus Iohannis, „marele licurici” luminează la Berlin. Și-și exercită în aceeași măsură influența în care, în trecut, și-au exercitat influența asupra statului român Uniunea Sovietică și, respectiv, Federația Rusă, într-o perioadă, și Statele Unite, într-o altă perioadă. Poate că licuriciul de la Berlin are o înrâurire la fel de puternică sau chiar mai puternică asupra statului român, dar Klaus Iohannis, ca jucător, este mult mai neexperimentat și mai slab. Ce vrea el în definitiv în viziunea Alinei Mungiu, pe care eu încerc să o traduc aici?
Indiferent ce i s-a promis lui Klaus Iohannis după încheierea mandatului, el nu poate să aibă nicio certitudine că marii jucători europeni, în frunte cu Germania, îi vor conferi, după ce își va fi încheiat cel de-al doilea mandat, o poziție suficient de relevantă în arhitectura UE. Din această perspectivă, el nu are spatele acoperit. În consecință, este silit să joace și la cel de-al doilea cap. Adică în plan intern. Dorind să-și continue activitatea politică și să nu iasă la pensie înainte de termen, mai ales că acoliții lui intenționează să împingă vârsta de pensionare la 70 de ani, Klaus Iohannis dorește instinctiv, dacă nu cumva și cerebral, să tragă în așa fel sforile în PNL încât, la încheierea următorilor doi ani, liberalii să-l aștepte cu covorul roșu gata pregătit. Această operațiune poate fi dusă la bun sfârșit chiar și de un lider politic atât de comod și de neexperimentat cum este Klaus Iohannis, în condițiile în care partidul este din ce în ce mai vulnerabilizat de reaua guvernare și subțiat din punctul de vedere al oamenilor politici puternici, care au fost, dar nu mai sunt astăzi, în fruntea acestei formațiuni politice. Și sigur că nu are nici cea mai mică ezitare de a încălca grav Constituția, implicându-se în competiția internă. Dar ce-l așteaptă la sfârșit?
La capătul drumului, care ar trebui să însemne un nou traseu politic pentru Klaus Iohannis, îl va aștepta un partid extrem de slab, poate chiar incapabil să mai intre în Parlament. Alcătuit din oameni care au uitat cu desăvârșire de ce au venit într-un partid care se cheamă „național” și „liberal”, dar care a încetat să fie și una, și alta, nearticulați politic, lipsiți de un crez și de o cultură politică, neanimați nici de cel mai mic sentiment patriotic și transformați în simpli lefegii politici. Mâncați până în măduva oaselor de cumetrii de tot felul și care, la data respectivă, vor fi pândiți din toate colțurile de procurorii DNA, care întotdeauna se răfuiesc fără milă cu cei care au guvernat, protejându-i la început pe noii guvernanți. Iar acei noi guvernanți nu vor mai fi cu certitudine din PNL.
Spre deosebire de Ion Iliescu și de Traian Băsescu, Klaus Iohannis este un om extrem de slab. Nu mă refer la fizicul lui, ci la structura sa interioară. Ar spune Dana Budeanu „un fătălău”. În traducere, un papă-lapte. Dacă Klaus Iohannis a beneficiat cumva de imaginea unui jucător, aceasta s-a întâmplat numai și numai fiindcă a fost ajutat de factorul intern și de factorul extern, pentru a intra în această ipostază în poza istoriei. Numai că, după ce-și pierde cel de-al doilea mandat și chiar cu ceva timp înainte, factorul intern nu va mai fi interesat nici cât negru sub unghie de viitorul lui Klaus Iohannis. Statul subteran îl va trăda cu cinism și această trădare va afecta și statul nesubteran. Cât privește factorul extern, de ce ar mai fi el interesat de soarta, de viitorul unui jucător mediocru, care în cel mai bun caz va conduce oficial sau din umbră un partid obscur, aflat în mare dificultate, așa cum va fi PNL, după ce-și va încheia sau va fi scos de la guvernare? Poate să încalce Constituția cât vrea Klaus Iohannis, căci tot nu se va transforma în jucător. Așa că eu, în calitate de analist, dacă mă mai gândesc cumva la viitorul lui, nu sunt atent la altceva decât la cine și cum îi va trage clapa.
Recomandările noastre
