La trei decenii de la căderea comunismului, un proiect politic bazat tocmai pe libera circulație a oamenilor și a mărfurilor –, România nu știe câți oameni a omorât comunismul la granițe, nici câți au fost arestați în tentativa lor de fugă „dincolo”şi nici câţi sunt daţi dispăruţi. Doi jurnalişti, Marina Constantinoiu şi Istvan Deak, se încăpăţânează să caute și să prezinte publicului adevărul despre fuga din România comunistă. „Dimensiunea reală a fenomenului va rămâne o enigmă – pare resemnată Marina Constantinoiu, în discuția cu Evenimentul zilei -, cât timp informațiile stocate de o mână de oameni care s-au ocupat de acest subiect de-a lungul anilor nu sunt puse laolaltă și nu sunt suplinite de munca de căutare în arhive și de procesare de către specialiști. Ce așteptăm, să moară toți martorii?”

- Ileana Ilie Ungureanu: Pentru clarificarea termenului, cine sunt „frontieriștii”?

- Marina Constantinoiu: Frontieriștii erau acele persoane care își riscau viața pentru a părăsi ilegal România în perioada 1948-1989. Este vorba despre cetățeni români și străini, din state din blocul comunist, care încercau să ajungă într-o țară capitalistă, trecând ilegal granițele României și uneori și ale altor țări. În viziunea regimului comunist din România acelor ani, frontieriștii erau trădători de țară, infractori, evazioniști, persoane certate cu legea, aventurieri care încercau să se sustragă ispășirii pedepsei. Astăzi, termenul este asociat poliției de frontieră. Distingem în rândul frontieriștilor două perioade majore. Cea dinainte și cea de după epoca Ceaușescu.

- Ce conține dosarul „Frontieriștii”? Și când a început demersul vostru jurnalistic?

 - Aceasta este o lecție de istorie, care nu a fost niciodată scrisă sau predată în școli. O lecție despre trecutul nostru recent, despre o perioadă pe care mulți dintre noi au trăit-o fără a o cunoaște. Pare un nonsens, dar asta este realitatea. Comunismului i-a reușit de minune un lucru: ascunderea sau mistificarea adevărului. Este una dintre puținele reușite depline cu care se poate lăuda. De aia poate părea unora chiar sexi. Dar avem o veste proastă: necunoașterea adevărului nu înseamnă că faptele nu există. Și nu înseamnă că adevărul poate fi ascuns la nesfârșit. Pentru noi, acest „dosar” reprezintă trei campanii de presă, din 2005 până azi, cazuri concrete, mărturii cutremurătoare.

- Ce aduce în premieră pentru publicul din România ultima campanie de presă, care a început în martie 2016 la miscareaderezistenta.ro?

- Documente din arhiva Securității est-germane STASI, dar și din arhiva CNSAS, informații despre cetățeni străini care și-au încercat norocul la granițele României comuniste, cazuri de cetățeni estgermani uciși sau reținuți la granițele României, femei violate de grăniceri, abuzuri comise de grăniceri, perioade petrecute în detenție, destine frânte. Dar și documente care atestă că românii încercau să fugă și prin alte țări socialiste, fie că au ajuns legal sau ilegal acolo. Vorbim despre granița RDGRFG, dar și despre Marea Baltică, granițele maritime cu Danemarca și Suedia. Vorbim și despre granițele dintre Bulgaria și Turcia sau Grecia. Pentru statul român nu conta dacă încercai să fugi ilegal din România sau dintr-un alt stat socialist sau pur și simplu nu voiai să te înapoiezi dintr-un stat capitalist ajuns legal prin natura serviciului, tot tentativă respectiv trecere frauduloasă a frontierei însemna.

- Speranța într-o viață mai bună i-a făcut pe mulți români să riște totul în tentativa de a părăsi România comunistă?

- Să lămurim un lucru: noi vorbim despre un subiect care nu a existat niciodată pe agenda oficială a statului român, în aproape 30 de ani de la Revoluție. Nicio instituție a statului nu s-a aplecat asupra acestui fenomen, iar statul român nu și-a asumat niciodată responsabilitatea pentru crimele comise la frontiere sau pentru abuzuri. Nu a reabilitat și nici despăgubit victimele sau pe urmașii acestora. Iar acest lucru este de neacceptat pentru o democrație sănătoasă. Ceea ce facem noi este o muncă de jurnalist, combinată cu cercetare și uneori investigație, o struțocămilă care suplinește, de fapt, munca unor institute specializate. Noi nu suntem, însă, cercetători, nici măcar istorici, nu întocmim neapărat liste în Excel, noi suntem cronicari ai unor destine. Datoria statului este, prin instituțiile sale, să studieze, să adune informații și să își asume trecutul recent, pentru a putea încheia un capitol și a merge mai departe.

 

„De multe ori călăuzele trădau și dădeau fugarii pe mâna autorităților”

- Ileana Ilie Ungureanu: Concret, cum fugeau românii de comunism?

- Marina Constantinoiu: Pe orice cale posibilă. Pe la Dunăre, înot, tot înot, prin Nera, dar nici frontiera terestră nu a fost ocolită. Se fugea spre Iugoslavia, în cele mai multe dintre cazuri, dar și spre Ungaria, mai ales la sfârșitul anilor ’80, chiar şi spre Turcia, Bulgaria. Înot, pe fâșie, târâș, ascunși în poduri de tren, în containere pe vase, cu avioane utilitare, cu mașini agricole, cu turma de oi, cu vacile la păscut, cu sau fără călăuze, frontieriştii, indiferent de sex, vârstă, categorie socială sau regiune, fugeau sau măcar încercau. Mulți s-au ascuns în portbagaje modificate de autoturisme, ajutați de prieteni din străinătate sau de călăuze. Unii au încercat falsificarea de pașapoarte, mita imensă pentru grăniceri. Dacă aveai resurse, puteai apela la o rețea de călăuze, care îți puteau facilita ieșirea întrun punct al frontierei, pe raza unui pichet unde avea conexiuni în rândul grănicerilor și superiorilor. De multe ori însă călăuzele trădau și dădeau fugarii pe mâna autorităților. În localitățile de la Dunăre, de vizavi de Serbia actuală, oamenii locului știu nume de călăuze care au trădat și le blestemă printre dinți, dar teama, pentru că trăiesc în acelaşi loc, îi face să ofere informații doar cu picătura.

- Controalele erau foarte stricte în zona de frontieră…

- Aveau un avantaj important cei care lucrau în zonă și puteau să-și pregătească nestingheriți fuga. Aveau un avantaj și cei care cunoșteau măcar o persoană în raza interzisă de 20-25 km de la frontieră, care le putea oferi o justificare de a fi in zonă și chiar îi putea găzdui pentru o noapte. Erau informatori ai Securității la tot pasul, în trenuri, în toate localitățile de frontieră, în rândul călăuzelor, al ciobanilor din zonă. Orice persoană necunoscută era suspectă, iar dacă asupra ta se găseau documente în original, binoclu, hartă sau altele, nici nu mai ajungeai până la frontieră. Înainte de sistarea călătoriilor turistice cu vaporul pe Dunăre, mulți se aruncau în apă în timpul acelor deplasări în mijlocul zilei, însă riscul era mare, să te îneci, să fii prins.

- Care erau traseele alese?

 - Este foarte important de menționat că atât Ungaria, cât și Iugoslavia au avut acorduri aproape permanente cu regimul de la București pentru repatrierea fugarilor prinși. Nu exista localitate de frontieră pe granița de vest a României unde să nu se fi raportat măcar o tentativă de trecere frauduloasă. Așa cum probabil nu există persoană de peste 50 de ani care astăzi să nu știe măcar din auzite de un caz de evadare din România comunistă, chiar dacă, la prima vedere, trăim într-o amnezie perfectă când vine vorba despre acest subiect. Țintele frontieriștilor erau Iugoslavia, Ungaria, Marea Neagră și chiar Bulgaria. Dar mulți dintre frontieriștii care reușeau să treacă de aceste granițe fără a fi prinși aveau o a doua tentativă sau trecere ilegală de frontieră. Către o țară occidentală.

- Au existat cazuri în care frontieriștii au fost uciși sau prinși în teritoriul altui stat?

- Da, nu de puține ori grănicerii români îi urmăreau chiar și în apele teritoriale iugoslave sau pe teritoriul ungar sau iugoslav. În ceea ce îi privește pe est-germanii, cehoslovacii, polonezii și alții care încercau să fugă prin România, exista doar varianta Iugoslavia, fiindcă în Ungaria puteau călători legal, cu viză. În mare măsură, est-germanii aveau traseul făcut. Trebuia să evite să fie prinși și să ajungă la ambasada RFG din Belgrad, care nu făcea diferența între cetățenii din RDG și cei din RFG, considerând obligatoriu să le ofere ajutor. Astfel, li se eliberau pașapoarte temporare, cu care să încerce să meargă mai departe, spre RFG.

- Care dintre cazurile descoperite v-a marcat cel mai mult?

- Avem multe cazuri impresionante. Fiecare poveste are încărcătura ei, fiecare caz contează. Sunt destine de care nimeni nu are dreptul să își bată joc și pe care să le ignore la nesfârșit. Aproape săptămânal suntem contactați de frontieriști, dornici nu neapărat să vorbească despre experiența lor, ci să spună: și eu am fost frontierist. Noi mergem din aproape în aproape, avem mii de piese dintr-un puzzle imens, colaborăm cu oameni care au acces la informație și la documente, în România, Germania, Serbia, Italia și alte țări, avem acces la arhive, dar mai ales la martori. Atât timp cât martorii există, speranța că adevărul va ajunge la public este intactă. Dimensiunea reală a fenomenului va rămâne o enigmă, cât timp informațiile stocate de o mână de oameni care s-au ocupat de acest subiect de-a lungul anilor nu sunt puse laolaltă și nu sunt suplinite de muncă de căutare în arhive și de procesare de către specialiști. Cert este că România nu știe nici câți oameni au încercat să fugă între 1948 și 1989, nici câți au fost omorâți la granițe, nici câți au murit în tentativa lor de fugă, nici câți au fost arestați şi nici câţi sunt daţi dispăruţi.

 

„Grănicerii și superiorii lor aveau prime în bani, țigări sau zile libere pentru fi ecare fugă capturată”

- Dar câți români au fost victime ale abuzurilor organelor statului comunist român?

- Avem niște cifre provizorii, dar suntem conștienți că sunt departe de adevăr: între 1969 și 1989, în 20 de ani, circa 100.000 de români au primit azil politic în Occident. În 1989, într-un singur an, s-au înregistrat circa 50.000 de tentative de fugă. Și circa 12.000 au fost inculpați. Mii, zeci de mii de oameni au încercat să fugă o dată sau de mai multe ori. Mii de oameni au reușit, mii de oameni au eșuat, mulți, probabil sute, au murit sau au fost omorâți. Avem o groază de cazuri de dispariție, care îngroașă rândurile, de fapt, ale morților. Dimensiunea reală a fenomenului nu o vom ști probabil niciodată, mai ales dacă lăsăm să treacă anii și nu mișcăm un deget pentru a pune informațiile cap la cap. Ce așteptăm, să moară toți martorii? Numai în arhiva CNSAS sunt inventariate 123 de dosare cu referire la evenimentele de la frontieră. Unele au mai multe volume și oricum sute de pagini. Fiecare lectură aduce surprize: morți, cazuri de abuz și exces de zel, atmosferă generală în țară, evenimente despre care nu aveam habar. Ne-ar fi bune câteva vieți pentru a putea duce la capăt munca asta în doar doi oameni!

 - Subliniați în articolele voastre că România trebuie să se lămurească de ce era considerată în acei ani „cea mai sângeroasă graniță a Europei”.

- Și ce înțelegeri în spatele ușilor închise existau cu serviciile secrete din alte state comuniste referitoare la soarta acestor oameni. Ce energie și resurse financiare s-au rezervat pentru combaterea acestui fenomen de masă în toți anii comunismului. S-ar putea să fim surprinși să aflăm adevărul: oameni dintre cei mai banali pentru societate, cu existențe cu nimic ieșite din comun, erau urmăriți și turnați de o armată de informatori doar pentru că se gândeau să părăsească țara! Presa ungară nota că în lagărele din Ungaria erau în 1988 peste 30.000 de refugiați cu cetățenie română, însă se avansează și 50.000 la un moment dat. Prin lagărele din Italia și Austria, la Latina, Trieste și Traiskirchen, s-au perindat zeci de mii de români. Să nu mai vorbim despre miile trecute prin centrul de detenție și triere din Iugoslavia, de la Padinska Skela. Cimitirele de pe malul sârbesc și românesc al Dunării sunt presărate cu morminte în care își dorm somnul de veci frontieriști

. - Cum erau aduși înapoi cei prinși în tentativa lor de trecere ilegală a frontierei? Și ce se întâmpla cu ei după aceea?

- Fie că erau prinși în tentative, returnați de autoritățile ungare sau iugoslave (ceea ce se întâmpla aproape zilnic) sau doar plana suspiciunea de evaziune prin prezența lor în zona de frontieră, ca regulă, erau aduși înapoi „în șuturi’ cu bocancii sau patul armei. Runda a doua de ”reeducare” urma la reconstituire, la fața locului, urmată apoi de runda a treia, din pumnii procurorului de caz, dacă se mai ajungea acolo. Grănicerii și superiorii lor aveau prime în bani, țigări sau zile libere pentru capturarea frontieriștilor, însă aveau și pedepse dacă în zona lor trecea cineva necapturat. Așa că nu de puține ori, informatorii Securității raportau, conform arhivelor CNSAS, că grănicerii acoperă urmele unor frontieriști necapturați sau asociază urmele cu cele ale unor animale sălbatice, pentru a scăpa de eventuale pedepse.

- Nu era foarte clară legea?

- Era clară, însă avea și nuanțe de circumstanțe atenuante. Grănicerii puteau nota că frontieristul a fost capturat cu fața spre țară și puteau invoca astfel că s-a rătăcit. Se numea „desistare”. După o bătaie cruntă, îl lăsau liber și statistica nu îl mai consemna, eventual până la următoarea tentativă. Fiindcă cei condamnați erau considerați chiar mai periculoși decât criminalii, trădători de țară care atentează la siguranța națională și la orânduirea socialistă, care chiar trebuiau ținuți cât mai departe unul de celălalt pentru a nu pune la cale noi tentative de „evaziune”.

În partea a doua a interviului acordat EVZ, cei doi jurnaliști explică de ce veneau cetăţeni ai altor ţări socialiste în România, ca ţară de tranzit către Lumea Liberă, dacă știau că legea permitea folosirea armei pentru oprirea celor care doreau să părăsească ţara, dar și de ce cred ei că le e teamă și astăzi frontieriștilor să vorbească despre aceste tentative de fugă în Occident.