Evenimentul Zilei > Istoria secreta > Mareșalul ANTONESCU a ÎNCERCAT să se SINUCIDĂ în ÎNCHISOAREA din MOSCOVA. 1944-1946. O perioadă puțin cunoscută din viața Mareșalului. Detenția în URSS
Mareșalul ANTONESCU a ÎNCERCAT să se SINUCIDĂ în ÎNCHISOAREA din MOSCOVA. 1944-1946. O perioadă puțin cunoscută din viața Mareșalului. Detenția în URSS

Mareșalul ANTONESCU a ÎNCERCAT să se SINUCIDĂ în ÎNCHISOAREA din MOSCOVA. 1944-1946. O perioadă puțin cunoscută din viața Mareșalului. Detenția în URSS

Biografia celui care a fost Conducătorul Statului Român în anii 1940-1944, Mareșalul Ion Antonescu, este încă, cu toate eforturile istoriografiei românești din ultimii ani, departe de a fi complet cunoscută.

Istoriografia românească consemnează sec: „La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat (…) Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către aceștia sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie1946”.

Mareșalul Antonescu a fost una din personalitățile istorice care au marcat istoria României, dar au existat și plusuri, și minusuri de-a lungul vieții sale. Povara pogromurilor împotriva populației evreiești îi va marca memoria pentru totd

Am ales acest subiect întrucât în noaptea de 21 spre 22 iunie 1940, exact acum 78 de ani, se auzea ordinul: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul! Ca să nu uităm că Basarabia este pământ românesc, iar zeci de mii de ostași români s-au jertfit pentru a o readuce între granițele țării.

Antonescu este prizonierul rușilor

Cea mai importantă pată albă o constituie, prin puținătatea surselor de informare, perioada celor 20 de luni în care Mareșalul a fost în prizonierat sovietic. Între septembrie 1944 și aprilie 1946, în toată perioadă detenției lor în URSS, arestații români, membri ai administrației Antonescu, au fost păziți și interogați de SMERȘ, contraspionajul militar sovietic, care în aprilie 1943 a fost detașat de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), subordonat formal Statului Major al Armatei Roșii și plasat sub directă autoritate a lui Iosif Stalin.

Ce s-a întâmplat cu Mareșalul Antonescu aproape doi ani de zile? Perioada petrecută de membrii „lotului Antonescu” la Moscova este încă învăluită în mister.

Singurele surse credibile la îndemâna istoricilor sunt memoriile generalului Constantin Pantazi, reunite sub titlul „Cu Mareșalul până la moarte”, editura Publiferom, 1999, și procesele-verbale ale interogatoriilor lui Ion Antonescu, păstrate în Arhivă de Stat a Federației Ruse, fondul NKVD. „Evenimentul Istoric”, cu ajutorul unor documente și cărți puse la dispoziție de domnul dr. Radu Ioanid, director al International Archival Programs Division din cadrul U.S. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C., încearcă să vă prezinte aspectele mai puțin cunoscute din viața Mareșalului Ion Antonescu. Perioada detenției în URSS, 1944-1946, a fost dezvăluită odată cu publicarea volumului „Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova – 1944-1946” de către editura Polirom.

„Ce rușine! Să vă predea rușilor!”

La 31 august 1944, Mareșalul Antonescu a fost preluat prin forță de către comandamentul trupelor sovietice de ocupație și transportat, în mod abuziv și cu totală ignorare a suveranității României, pe teritoriul URSS (Raportul generalilor sovietici Rodion Malinovski și Ivan Zaharovici Susaikov, adresate de la București către Stalin ( revistă Magazin istoric nr. 8/1990, tradus de Florentina Dolghin).

Constantin Pantazi (n.n. – general și ministru al Apărării ian. 1942-aug.1944), povestește în memoriile sale, „Cu Mareșalul până la moarte”, ce s-a întîmplat după arestarea sa și a Mareșalului:

“În ziua de 26 august au venit pentru paza noastră doi ostași de aviație. Cel care mă păzea pe mine mă privea cu o deosebită simpatie. Mi-a spus după o zi că mă cunoaște. Eu v-am ieșit înainte la Slavianskaia în februarie 1943, când ați aterizat, aeroportul fiind bombardat de aviația rusă. Nu vă amintiți, domnule general, că nu eram decât eu pe aeroport? Ba da, miam reamintit. Vezi dumneata, atunci încă nu sosise trenul meu. Poate abia acum el a sosit, i-am răspuns eu. Celălalt ostaș era un băiat frumușel, cult, fin, student al școlii Politehnice. De la început, atmosfera era încărcată, acum toți paznicii noștri se încredințaseră că suntem oameni cumsecade și căutau să ne înlesnească situația, aducându-ne cărți de citit, deschizând un aparat de radio pentru a auzi muzică simfonică, aducându-ne gazete, tutun, aparat de ras, făcându- ne în fiecare zi baie etc. În ziua de 28 august, prezicerea mea se realizează. Pe la ora 11 sosesc la locuința noastră: generalul Aldea și doi ofițeri de la Comandamentul Militar al Capitalei.

Aldea mi se adresează: Mergeți în Rusia, amicule, dar să n-ai nici o grijă: vă păstrează rușii și vă judecăm noi. Apoi s-a urcat la Mareșal și l-a avertizat că plecăm în Rusia. După două-trei minute a apărut un general rus foarte înalt, care striga tare: „Mareșal Antonescu, mareșal Antonescu”. A fost condus sus la Mareșal. Ne-am făcut repede bagajele și când Mareșalul a trecut pe lângă tânărul politehnician ce ne păzea, acesta, era foarte emoționat, i-a spus Mareșalului: Ce rușine! Să vă predea rușilor!

Toți paznicii noștri erau emoționați și împietriți. Domnul inginer Ceaușu, de data aceasta cu numele „Emil Bodnăraș”, își luase înfățișarea severă a primei zile, cu o carabină mitralieră rusă în mâna dreaptă și încins cu centură de piele militară peste o bluză cu tăietură militară rusească. Ne-am coborât în curte.

Generalul Aldea era lângă zidul casei când Mihai Antonescu l-a întrebat: Dar Majestatea Sa Regele știe cele ce se întâmplă? Dar de unde, nu știe nimic, nici generalul Sănătescu. Au venit [rușii] la mine și mi-au spus să vă predau; eu am refuzat, însă atunci ei mi-au spus: „Vedeți că sunteți de rea-credință” Și atunci am fost nevoit din cauza situației țării să vă predau a replicat generalul Aldea”. (…)

Mareșalul: „Uite, Ică, acolo ne execută!”

„Mareșalul împreună cu Mihai Antonescu se urcă într-o mașină Ford. Lângă șofer, înainte, înarmat cu un pistol mitralieră rusesc, stă domnul inginer Ceaușu (n.n. – Emil Bodnăraș). În a două mașină suntem primiți: generalul Piki Vasiliu (n.n. – fostul comandant al Jandarmeirei), colonelul Elefterescu (n.n. – Prefectul Poliției Capitalei, fost aghiotant al Mareșalului) și cu mine.Mașinile sunt precedate și urmate de camioane purtând ostași sovietici înarmati; suntem însoțiți și de doi dintre vechii noștri păzitori de la 23 august 1944. După o mică raită spre Delea Nouă, unde se află locuința copilăriei Mareșalului, ieșim pe la penitenciarul Văcărești, pe șoseaua spre Pantelimon Cernica, ce duce de la București la Călărași. În apropiere de linia forturilor, pe o șosea laterală, oblică spre nord, până ajungem în apropiere de niște boschete de salcâmi unde mașinile stopează.

Un avion mic rusesc de legătură era coborât în apropiere, și la acel loc se iau probabil unele dispoziții pentru deplasarea noastră.

Mareșalul i-a arătat lui Mihai Antonescu boschetul de salcâmi, spunându-i: „Uite, Ică, acolo ne execută”.

Am stat în acel loc cam 10 minute, dupe care mașinile și-au reluat mersul spre un sat, numit Dobroiesti, în apropierea bisericii unde se află un comandament rusesc și unde am coborât din automobile. Am fost primiți de un general rus, om simpatic ca persoană, și care voia să fie cât se poate de îndatoritor. În camera principală a casei unui român lăptar, Mareșalul a dat prima declarație în care a spus că a făcut războiul pentru a relua Basarabia, care fusese încorporată de ruși de la România cu un an înainte; în urma unui ultimatum militar dat României la 26 iunie 1940”.

„Rentieri capitaliști pe spezele Rusiei Sovietice”

Potrivit lui dr. Radu Ioanid (“Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova, 1944-1946. Documente”. Editura Polirom, Iași, 2006) într-o primă fază a detenției, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul jandarmilor, Constantin Pantazi, fostul ministru al apărării și Mircea Elefterescu, prefectul poliției Capitalei, au fost ținuți împreună, în condiții luxoase într-o casă de vânătoare de la Galitin, în apropiere de Moscova.

În această primă fază au loc discuții preliminare cu arestații. Interogatoriile propriu- zise încep după capitularea Germaniei. După o discuție ceva mai dură cu Abakumov, șeful SMERȘ, Mareșalul Ion Antonescu va avea o tentativă de sinucidere. Perioada de detenție pe care au petrecut- o mareșalul și colaboratorii săi pe teritoriul URSS poate fi împărțită în două etape.

Prima (septembrie 1944 – 10 mai 1945) este caracterizată de respectarea de către sovietici a tuturor prevederilor Convenției de la Haga. Prizonierii au fost cazați într-o vilă de stat în împrejurimile Moscovei, beneficiind de un regim de viață decent, chiar luxos (vezi Ion Pantazi, Am trecut prin iad, vol. I+II, Editura Dacia, 2003).

La 8 noiembrie 1944, Mareșalul Ion Antonescu a avut o încercare nereușită de sinucidere ce a determinat desemnarea de către sovietici a unor ofițeri cu rol de gardă de corp pe lângă toți membrii lotului Antonescu.

Mutarea

La 10 mai 1945, odată cu încheierea războiului, deținuții români au fost mutați în închisoarea Liubianka din Moscova, sediul securității sovietice, unde regimul de detenție s-a schimbat radical. Fiecare dintre ei a fost închis într- o celulă cu alți 100-150 de deținuți, fără a mai avea vreo posibilitate de comunicare cu ceilalți. În aceste condiții de extremă presiune au fost luate și interogatoriile.

Constantin Pantazi, povestește:“Am văzut în treacăt un pic din Moscova, apoi am ieșit în autostradă Minskului, și după o oră de drum am intrat noaptea într-o confortabilă casă de vânătoare la Galițin, unde am fost primiți de un general-maior, un om foarte simpatic și de maniere alese. Am cinat și ne-am culcat la etajul doi. A două zi de dimineață ni s-au dat camere. Mareșalul a locuit singur într-o încăpere; generalul Vasiliu s-a instalat împreună cu colonelul Elefterescu, iar generalul Pantazi, împreună cu Mihai Antonescu, în alte două camere. Casa de vânătoare, construită din lemn, fostă proprietate a unei artiste, era încăpătoare și așezată în mijlocul unui superb parc cu brazi și mesteceni, lung de 1,5 km și lat de 400-500 metri. Tot timpul zilei, până la venirea vremii de iarnă, stăteam în parc, ne plimbam, citeam etc., etc. Generalul cel nou, la fel că și predecesorul său, l-a asigurat pe Mareșal că în Rusia n-are a se teme de nimic. Este mai bine chiar că se află în Rusia, asigurândui- se astfel viața. În ziua de 5 septembrie 1944 a venit în vizită un personaj care se vedea că are o mare situație în Rusia. Am aflat mult mai târziu că el era generalul-colonel [Viktor Semionovici] Abakumov, ministrul N.K.V.D., sub a cărui ocrotire și grijă ne aflam.

Am fost toți prezentați ministrului N.K.V.D., apoi am avut o conversație cu el, pe rând: Mareșalul, Mihai Antonescu și generalul Pantazi. Ni s-au pus unele întrebări lipsite de însemnătate, Mareșalului făcându-i-se aluzie asupra omorurilor de la Odessa. Mihai Antonescu a fost încântat de conversația avută, fiind sigur că între el și Abakumov se și iscase o înțelegere plină de simpatie. Iar când vorbea de ministrul N.K.V.D. cu ofițerii ruși, care toți spuneau că nu-l cunosc și nu știu cine este, Mihai Antonescu îl denumea: “domnul general-colonel cel simpatic, membru al guvernului”.

Condiții neașteptat de bune

Pantazi continuă: “Când am fost prezentați ministrului Abakumov, unul din ofițerii ruși se adresase generalului- colonel cu formula “tovarășe comisar”, ceea ce permitea a se trage concluzia că este un membru al guvernului, având în vedere și distanța la care toți stăteau în raport cu el.

Viața la Galițin a devenit pentru noi un simpatic “domiciliu obligatoriu” în care beneficiam de un repaus de vacanță plăcută. Iar sub raportul vieții ne aflăm în formula lui Mihai Antonescu: “Rentieri capitaliști pe spezele Rusiei Sovietice”.Viața materială ni se organizase în cele mai bune condiții, printr-o bună cazare, o foarte bună hrană și o completă echipare.

Pentru nevoile intelectuale ni se aduseseră cărți de literatură franceză ale autorilor Racine, Guy de Maupassant, Anatole France, Emil Zola, Romain Roland etc., etc. Lucrări de istorie, îndeosebi cuprinzând capitolul revoluției ruse, organizarea din Rusia, reforma agrară, Constituția etc.

Pentru a fi la curent cu politica mondială, ni se citea în fiecare zi ziarul “Pravda” de către interpret, redându-nise aproape în întregime. (…) Mareșalul, încetul cu încetul, începuse să revină la o bună dispoziție, însă nu uita unele fapte: închiderea lui în safe la Palatul Regal de Sănătescu și arestarea sa în Casa Regelui; subiecte pe care ni le istorisea zilnic. Ele deveniseră un fel de Caeterum censeo Cartaginem esse delendam”. (…)

Personalul de la Galițin se compunea din 7 ofițeri cu grad de “starșîi lieutenant” (n.n. – locotenent-major, în limba rusă), un medic, doamna Vasilievna, un personal feminin de serviciu, un personal de pază compus din 40 de elevi de școală militară sau o stași.

Camarazii ruși erau foarte apropiați. Rusul are o natură mult asemănătoare naturii românului. Ei sunt veseli, prietenoși, apropiați, înțelegători. La praznice, care s-au repetat pentru serbarea lui Octombrie roșu și 1 Mai, tot personalul nostru de pază era cum nici nu se putea în mai deplină stare de euforie”.

“Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă salvez pe dumneavoastră și voi încerca”.

În după-amiaza zilei de 12 iunie 1945 s-au împachetat parte din mobilele noastre și s-a făcut un prim transport de mutare.

A două zi de dimineață, 13 iunie 1945, a plecat cel dintâi, Mareșalul, împreună cu un interpret și un ofițer rus, apoi, peste vreo oră, am plecat cu mașinile restul prizonierilor politici. Am mers împreună cu Mihai Antonescu într-o mașină elegantă Ziss, făcând o splendidă plimbare, traversând Moscova și trecând pe lângă cartierul Kremlinului, am ieșit din Moscova prin bariera estică, unde am coborât într-o vilă mică de lemn, cochetă, însă a cărei grădiniță nu mai avea limitele spațioase ale splendidului parc de la Galițin.

Abia acum apreciam pe de-a întregul traiul și posibilitățile pe care le-am avut la Galițin și neasemuit de frumoasele apusuri de soare care luminau întreg firmamentul spre apus cu toate culorile spectrului solar, mereu variate în nuanțare de culori unice.

Mareșalul sosise și el puțin după noi într-o stare de enervare extremă. El ne comunică apoi că a stat de vorbă cu generalul- colonel căruia ne-am prezentat la Galițin cu prilejul vizitei făcute de acesta, după sosirea noastră, care, deși foarte politicos, i-a spus Mareșalului, în față și pe un ton care nu admitea replică, faptul că nu înțelege de ce Mareșalul nu vrea să spună adevărul.

Interogatoriul rusesc

Da, domnule Mareșal, ai făcut război agresiv și de jaf și ești hitlerist, fiindcă la Odessa ai întrebuințat metodele pe care le-au întrebuințat hitleriștii. După aceea, la riposta pe care am dat-o, continuă Mareșalul, că dumneavoastră, rușii, ați atacat mereu cu avioanele teritoriul românesc, și trupele de pe frontieră ruse au făcut nenumărate acte de agresiune, generalul-colonel mi-a răspuns: «Nu este adevărat, domnule Mareșal, Statul Major român v-a dat știri plăsmuite »”.

Mareșalul ne istorisea fiecăruia în parte aceleași lucruri și era foarte iritat. A două zi, enervarea Mareșalului era și mai mare. Venea mereu la Mihai Antonescu, cerea hârtie, creioane etc.

I-am remarcat enervarea, am vrut să vorbesc cu el, însă a fost brusc și a trebuit să mă îndepărtez. Este sigur că realizase că se va face anchetă, așa cum de mult îi tot spuneam eu că vor decurge lucrurile.

În ultima plimbare cu noi, în după-amiaza de 13 iunie, la noua vilă, ne-a comunicat: “Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc sä va salvez pe dumneavoastră și voi încerca”.

La Moscova, Mareșalul a încercat să se spânzure cu cearșaful

A două zi, pe la ora 10 dimineață, nemaivăzându-l, l-am chemat pe Elefterescu căruia îi spun că Mareșalul este foarte enervat și îl rog pe el, fiind mai intim cu Mareșalul, să meargă în cameră acestuia să vadă ce face.

Elefterescu, ducându-se în camera Mareșalului, nu l-a găsit pe acesta.

Puțin după aceea, în toată curtea se ivește o mare agitație în personalul rus, căutându- se medicul.

Mareșalul își luase cearșaful din cameră, se baricadase în cameră de baie, și acolo a încercat să se spânzure cu cearșaful. Maiorul Rodin era foarte surescitat, fiindcă asupra lui cădea toată răspunderea. Noroc pentru el că Mareșalul a scăpat cu viață. Toți erau mulțumiți că gândul funest al Mareșalului nu s-a realizat, atât pentru maiorul Rodin, un om foarte cumsecade care ar fi suportat consecințele, cât și pentru aceea că sinuciderea Mareșalului nu putea folosi nimănui.

Ba, dimpotrivă, la dejun, lucrurile erau limpezite, însă Mareșalul trebuia să stea în cameră să se odihnească. Inima i se resimțise din eforturile și emoțiile trecute. La dejun, Mihai Antonescu avea o criză de lacrimi, și Vasiliu plângea și el, înghițindu-și lacrimile. Acum s-au luat măsuri pentru a se preveni incidente de astfel de natură. În camere stătea de planton câte un ofițer tot timpul nopții, nemaifiind voie a se stinge lumina, iar plimbarea noastră era observată și supravegheată.

Încarcerați în Lubianka, închisoarea N.K.V.D.

“Am plecat direct la Moscova și am intrat în închisoarea N.K.V.D. în dimineața zilei de 17 iunie 1945, de unde nu am mai ieșit până în ziua de 6 aprilie 1946, când ne-am înapoiat în țară. La 17 iunie 1945 am fost încarcerați în Lubianka, închisoare a N.K.V.D. în Moscova, în apropierea Kremlinului. Din dimineață zilei de 17 iunie, când s-a început procesul din față „Tribunalului Poporului”, n-am mai văzut pe Mareșal (…) Nu știu ce anchetă s-a făcut Mareșalului în Rusia și nici ceea ce a declarat în ancheta făcută lui acolo. L-am văzut la proces. S-a prezentat calm și stăpân absolut pe gândurile și pornirile lui. A luat asupra sa răspunderea întregii guvernări, neasociindu-se însă cu unele abuzuri ce s-au făcut prin săvârșirea de omoruri inutile și furturi”.

Viața Mareșalului Ion Antonescu

În anii din urmă, în România și nu numai, s-a scris foarte mult despre mareșalul Ion Antonescu: cu admirație, cu venerație, cu ură, cu lipsă de respect și, uneori, chiar cu obiectivitate. “Istorici, publiciști, romancieri, juriști, oameni politici, condeieri de toate calibrele au simțit nevoia să-și spună părerea, mai mult sau mai puțin avizată, despre ce a însemnat Ion Antonescu pentru români.

Într-un cuvânt, a devenit un subiect la modă, cu toate avantajele și dezavantajele generate de asemenea poziție. Avantaje pentru că forța de penetrare a unui asemenea subiect a facilitat priză la public a tuturor acestor contribuții; dezavantaje fiindcă au atras o mulțime de abordări pentru care epitetul „ridicol” este un simplu eufemism. De la adulație fără limite, la desființarea totală.

Desigur, istoricii au fost cei care au declanșat toată această patimă, prin publicarea unor documente care pe timpul comunismului au fost interzise marelui public. În scurt timp, ei au fost însă aproape îngropați sub avalanșa pe care o stârniseră, îndrăznim să spunem, fără voia lor.

Pentru că dezvăluirile produse de documentele publicate au reamorsat o „bombă” ce se părea că nu va mai exploda niciodată: „legenda Antonescu”, spune pe bună dreptate marele istoric Adrian Pandea. Legenda Antonescu „nu moare”!

Copilăria

Pe data de 2/14 iunie 1882 nu s-a petrecut nimic spectaculos, nimic care ar fi putut folosi mai târziu hagiografilor sau amatorilor de horoscop. Nu a fost eclipsă de lună, nicio planetă nu s-a aliniat cu alta, niciun cutremur…

Zodia Gemenilor are și destui anonimi. Totuși, istoria a fost nevoită să consemneze că s-a născut la Pitești copilul Ion Antonescu, fiul Chiriachiţei (născută Dobrian) şi al locotenentului Ion Antonescu, un erou al Războiului de Independenţă din 1877-1878.

Registrul naşterilor pe anul 1882 păstrat în arhivele din Piteşti, notează sec prin registrul nr. 133/3 iunie 1882:

„Act de naştere a lui Ioan, de secs bărbătesc; născut eri,la orele două ziua, în oraşu Piteşti, la locuinţa părinţilor săi, cu no 138, din strada Zmeurii, Coloaria Neagră, fiu d-lui locotinent Ioan Antonescu, de ani 29, de religiune ortodocsă, român; de profesiune militar, domiciliat în acest oraş, şi al soţii acestuia, Chiriaţica, de ani 21; după declararea făcută de tatăl, care ne-a înfăţişat copilul […] Declarante, Locotinent I. Antonescu. Martori – Lt. Gh. Chicoş, G. Dobrian. Oficieru, A. Oncescu”.

Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29 iunie 1853, la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din Pitești.

La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8 aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent-major la 15 august 1873. La 1 octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.

A participat la Războiul de Independență, unde a fost remarcat ,,ca ofiţer contabil la partea activã, şi prin zelul şi activitatea sa a adus servicii remarcabile” (notare din ianuarie 1878), fiind recompensat cu medalia „Apărătorii Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul „Stanislav” clasa a III-a.

Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul (mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu, și un băiat, Ioan Antonescu.

După moartea fulgerătoare a căpitanului Ion Antonescu, de educaţia viitorului mareşal s-au ocupat unchii săi, Ilie şi Dumitru Antonescu, precum şi colonelul Nicolae Savovici- Baranga, cu care s-a recăsătorit Chiriachiţa, devenită, aşadar, Baranga.

Crescut de un aghiotant al Regelui Carol I

În epoca începutului de veac, anul 1904, Regele Carol I avea doi aghiotanţi, rude ale lui Ion Antonescu: colonelul Antonescu, unchiul direct al său, şi colonelul Baranga, fratele celui de-al doilea soţ al mamei Mareşalului” (General C.Pantazi, op.cit., p. 8).

Menţionăm că Dumitru Antonescu a fost în 1891 şeful celei dintâi promoţii a celebrei Şcoli Superioare de Război din Bucureşti.

Ipoteza privind recăsătorirea căpitanului Ion Antonescu cu o evreică din care rezultă doi frați vitregi ai viitorului Mareșal – ceea ce ar explica antisemitismul acestuia – pusă în circulație de tânărul Toma Roman Jr. nu se confirmă.

Dennis Deletant susține, iarăși fără nicio probă istorică, că de fapt tatăl său vitreg a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann). După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg. (apud Vasile Novac, Căpitanul Ioan Antonescu – tatăl Mareşalului. Ioan I. Antonescu, în „Argessis. Studii şi comunicări”, Istorie, Piteşti, tom VIII, 1999, p. 282).

Adolescența lui Antonescu

Următoarea perioadă a vieţii lui Ion Antonescu a coincis adolescenţei şi studiilor. După cum singur avea să consemneze, într-un raport din 17 octombrie 1917, „am urmat următoarele studii: a) Clasele primare; b) Patru clase de liceu; c) Patru clase Şcoala Militară Craiova; d) Şcoala Militară Infanterie şi Cavalerie (2 ani); e) Şcoala Specială de Cavalerie (1 an); f) Şcoala Superioară de Război (2 ani), g) Anul complimentar la MStM (1 an); h) Şcoala Observatori Aerieni (brevet nr. 13)”.

Eşalonate pe ani treptele enumerate, acestea au inclus, în: 1890-1894 = clasele primare; 1894-1898 = primele patru clase de liceu, 1898-1902 = Şcoala fiilor de militari din Craiova, 1902-1904 = Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, 1905-1906 = Şcoala Specială de Cavalerie, 1909-1911 = Şcoala Superioară de Război, 1911-1912 = studii de Stat Major, 1912-1913 = Şcoala de observatori aerieni18.

De remarcat, din vremea studiilor, predilecţia tânărului Antonescu pentru arma cavaleriei a fost incontestabilă, cât în privinţa pregătirii – toate şcolile şi cursurile au fost absolvite cu acelaşi calificativ: foarte bine.

După campania din Bulgaria, primește laudele generalului Averescu

Din foaia calificativă pe anul 1913 (semnată de generalul Al. Averescu, cdt. Diviziei 2 Cavalerie după operaţiunile din Bulgaria):

„A lucrat cu stăruinţă şi pricepere zi şi noapte, divizia fiind improvizată şi timpul foarte scurt. În lucrările sale, cea mai desăvârşită ordine […] În timpul operaţiunilor a fost, cu deosebire, întrebuinţat la recunoaşteri şi transmitere de ordine la distanţe foarte mari şi în terenuri extraordinar de dificile. Străbătând fără preget, în timpul nopţilor, pe vreme rea şi izolat, regiuni înţesate de comitagii, mi-a dovedit că posedă, în gradul cel mai înalt, calitatea de căpetenie a ofiţerului de cavalerie şi Stat Major, şi anume: Curajul în singurătate. Curaj şi sânge rece deosebit […] L-am găsit adesea în spital… printre holerici, unde se ducea fără nici un ordin, ci numai din dorinţa de a stăvili teribilul flagel. Le ducea tutun şi-i îmbărbăta, încredinţat că, dacă fiecare făcea cât de puţin se pricepe în acest sens, boala se va stinge. Era, în adevăr, devotat. În tot timpul războiului, deşi a fost supus la oboseli extraordinare, a găsit şi timpul de a ţine jurnalul la curent, în mod foarte conştiincios. A fost întotdeauna sănătos, foarte voios şi dornic de a merge înainte. Mult simţ naţional şi excelent patriot. În rezumat, am rămas cu impresia că este un ofiţer de cavalerie şi de Stat Major şi că, cu un asemenea om, se poate întreprinde orice. El merită orice distincţiune. A fost propus de Comandantul Diviziei 2 Cavalerie pentru Steaua României de Război”. Din foaia calificativă pe anul 1915 (semnată de col. I. Zadik, şeful Statului Major al Corpului 4 Armată): „De la mutarea sa în Corpul de Armată, conduce Biroul Operaţiilor. În scurt timp de la luarea biroului în primire, s-a pus foarte repede la curent cu lucrările lui, dovedind o aptitudine deosebită. Studiază şi rezolvă foarte bine chestiunile respective […] Cultura generală foarte bună, cunoştinţe militare superioare căpătate în Şcoala de Război. Posedă foarte bine principiile relativ la conducerea trupelor în război. Judecă foarte bine situaţiile tactice şi strategice, pe hartă şi teren […] Are foarte mult spirit de ordine şi metodă, care, unite cu cunoştinţele sale superioare, cu energia şi râvna, devotamentul ce pune în serviciu, denotă pe căpitanul Antonescu ca un ofiţer de mare valoare. Este sănătos şi rezistent pentru campanie. Conduită exemplară, educaţie aleasă. Este un eminent ofiţer de Stat Major”.


O carieră de excepție: în 40 de ani de la sublocotenent la Mareșal!

Fișa militară a lui Ion Antonescu – aflată la Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivei Militare din Piteşti – demonstrează o carieră de excepţie, presupunând saltul din grad în grad, de la acela de sublocotenent la mareşal în răstimp de exact 40 de ani:

> 1 iulie 1904- sublocotenent

> 10 mai 1908 – locotenent

> 1 aprilie 1913 – căpitan

> 1 noiembrie 1916 – maior

> 1 septembrie 1917 – locotenent-colonel

> 1 aprilie 1920 – colonel

> 10 mai 1931 – General de brigadă

> 25 decembrie 1937 – General de divizie

> 12 iulie 1940 – demisia din armată, acceptată de Carol al II-lea

> 16 septembrie 1940 – anularea, prin Înalt Decret, a demisiei din armată şi avansarea la gradul de General de Corp de Armată

> 5 februarie 1941 – General de Armată

> 22 august 1941 – Mareşal al României, avansat prin Înalt Decret Regal din 21 august 1941

> 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 188 al Consiliului de Miniştri se dispune arestarea a 89 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu, arestat deja la 23 august 1944 şi trimis în captivitate la Moscova. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi comis crime de război”.

> 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 189 al Consiliului de Miniştri se dispune arestarea a 65 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării”. > 6 februarie 1945 – Prin Înalt Decret Regal, Ion Antonescu este trecut în retragere.


„Ofiţer de mare valoare, pe care se poate conta în orice împrejurare”

Cariera militară de excepţie apare în foile de apreciere, toate păstrate cu chibzuinţă în arhive, şi publicate de Valeriu Florin Dobrinescu și Gheorghe Nicolescu („Ion Antonescu, militar si diplomat : 1914-1940”, Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 80-119).

Vreme de multe decenii (1904- 1937) el a primit an de an calificativul foarte bine,mai puţin pentru 1933- 1934, când a intervenit o dispută personală cu superiorii săi, generalii Paul Angelescu şi N. Samsonovici, care l-au atenţionat fără rezerve cu … rău.

Iată câteva exemple:

Din foaia calificativă pe anul 1907 (semnată de col. E. Pretorian, cdt. Regimentului 1 Roşiori): „Foarte bun ofiţer sub toate raporturile. Prin zelul şi priceperea lui la serviciu a atras atenţia şefilor săi. A fost însărcinat cu conducerea şi instrucţia plutonului de pionieri, de care s-a achitat în mod deosebit. Ofiţer foarte serios şi cu o conduită exemplară. Merită din toate punctele de vedere a înainta la alegere, pentru care îl propun”

Din foaia calificativă pe anul 1909 (semnată de căpitan M. Zaharescu, cdt. depozitul de remontă): „Ofiţer eminent, sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale şi desfăşoară energie extraordinară. Excepţional de inteligent şi conştiincios, foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ, iubeşte mult calul, excelent camarad, conduită exemplară. În fine este un ofiţer de mare valoare, pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor fericit”

Din foaia calificativă pe anul 1912 (semnată de col. Bassarabescu, cdt. Regimentului 4 Roşiori): „Sănătos şi rezistent la oboseli. Prea inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară […] Este deja caracterizat ca având aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major. Îl propun, din nou, pentru înaintare excepţională, la gradul de căpitan”


Aprecierile generalului Prezan

Din foaia calificativă pe anul 1917 (semnată de generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General): „De la începutul campaniei [1916] maiorul Antonescu a lucrat ca şef al Biroului Operaţiilor, direct sub ordinele mele, aşa că am avut ocazii multiple de a-l aprecia. Este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei”;

Din foaia calificativă pe anul 1919 (semnată de lt.-col. Ion Sichitiu, şeful Secţiei Operaţiilor a MCG): „Ofiţer superior, distins din toate punctele de vedere, caracter hotărât, voinţă de fier. Orice calificare i-aş face, ea nu va putea ilustra îndeajuns meritele ce-i revin, graţie muncii rodnice şi fără preget ce a depus în postul de multă încredere ce-l ocupă, ca şef al Biroului Operaţiilor […] Ofiţer de Stat Major de mare valoare. Interesele Armatei reclamă ca lt. – colonel Antonescu să ajungă cât mai curând, repede, la înaltele comandamente la care are tot dreptul să aspire. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel, în mod excepţional, atât în arma sa cât şi pe Stat Major, precum şi la comanda de regiment”

Din foaia calificativă pe anul 1920 (semnată de general N. Sinescu, inspector Cavalerie): „Lt. – col. Antonescu este un ofiţer desăvârşit şi merită cu prisosinţă a înainta în mod excepţional la gradul de colonel, atât pentru Statul Major cât şi pe armă. I se poate încredinţa orice fel de comandă, conducere sau serviciu superior şi le va duce pe toate la bun sfârşit”.

Din foaia calificativă pe anul 1922/1923 (semnată de colonel adjutant I. Florescu, şeful Diviziunii II din cadrul MStM român): „Colonel Antonescu a făcut serviciul de ataşat militar la Paris, de la 30 august 1922 la 1 iulie 1923, iar de la această dată a fost numit ataşat militar la Londra. Ofiţer de o capacitate militară incontestabilă de care a dat dovadă pe tot timpul războiului [1916-1919] cât şi cât timp a comandat Şcoala de Cavalerie de la Sibiu. Posedă calităţi remarcabile de caracter, hotărâre, curajul răspunderii şi iniţiativă. Susţine cu energie părerile sale pe care ştie să le urmeze cu tenacitate, a fost apreciat în mod strălucit pentru toate serviciile care i s-au încredinţat”.

Generalul Antonescu se impune ca unul dintre viitorii mari conducători ai Armatei

Din foaia calificativă pe anul 1931, (semnată de generalul Moruzi, inspector general Cavalerie): „Ofiţer cu calităţi cu totul excepţionale. Pe lângă cunoştinţele deosebite, afirmate într-o rodnică carieră, are şi nepreţuita însuşire de a fi şi un mare caracter şi un ofiţer pătruns de sentimente de înaltă morală […] Perspectivele acestui ofiţer sunt nelimitate”.

Din foaia calificativă pe anul 1932/1933 (semnată de generalul M. Ionescu, cdt. Corpului 1 Armată): „Dotat cu o cultură superioară militară şi generală foarte vastă, înzestrat cu o inteligenţă foarte pătrunzătoare şi cu o voinţă de fier, de o tenacitate fără seamăn în toate chestiunile care ating interesele superioare ale Armatei, de o putere de muncă cu totul în afară din comun şi care servesc de strălucit exemplu subalternilor săi, Generalul Antonescu se impune ca unul dintre viitorii mari conducători ai Armatei, atât prin capacitatea sa excepţională, cât şi prin patriotismul cu care sacrifică Instituţiei întreaga sa activitate”.

Din foaia calificativă pe anul 1934-1935 (semnată de generalul I. Sichitiu, cdt. Corpului 1 Armată): „Este inutil să înfăţişez aici, în câteva rânduri, însuşirile ostăşeşti şi aptitudinile de a comanda ale Generalului Antonescu, ele sunt prea bine cunoscute de toţi şefii, prea bine reliefate de trecutul său şi prea bine apreciate de către toţi cei care l-au avut în subordine sau au avut legături de serviciu cu el […] Lăsând la o parte temperamentul său care uneori nu poate fi suficient stimat, recunosc la Generalul Antonescu caracterul său hotărât, puterea sa extraordinară de muncă, curajul hotărârilor şi al faptelor sale, demnitatea cu care apără prestigiul funcţiei ce îndeplineşte şi pe acela al subalternilor săi, dar, mai presus de toate, patriotismul înflăcărat şi luminat care îi animă toată fiinţa sa şi care uneori trece dincolo de uzanţe”.

Din foaia calificativă pe anul 1936/1937 (semnată de generalul P. Dumitrescu, cdt. Corpului 1 Armată): „Generalul Antonescu comandă Divizia 3-a de Infanterie în mod remarcabil din toate punctele de vedere. Ofiţer General, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, recunoscute de întreaga oştire – ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă. Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) – nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al Generalului Antonescu. În timp de pace: în toate însărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de General, a fost întotdeauna întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s-au dat în timp de război [1916-1919].

Făuritor al României Mari

De îndată după absolvirea Şcolii Superioare de Război, anii 1911-1920 au corespuns activităţii desfăşurate de Ion Antonescu exclusiv pe tărâm militar, el excelând în îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate, precum în rândul întâi ca şef al Biroului Operaţii al Armatei de Nord (1916) şi, apoi, al Marelui Cartier General al gen. Constantin Prezan (1916-1918 şi 1918- 1920).

Prin activitatea desfăşurată în context, Ion Antonescu s-a impus printre făuritorii proeminenţi ai României Mari. Perioada interbelică (1919-1939) îl consacră pe Ion Antonescu nu numai în domeniile militar şi diplomatic, dar şi în cel politic.

Mai întâi, prin participarea sa, în 1920, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, ca delegat în diverse comisii şi misiuni (reparaţii, dezarmare, lichidările de război etc.), ori ca ataşat militar la Paris (1922- 1923), la Londra şi Bruxelles (1923-1926).

Revenit după 1 noiembrie 1926 la Bucureşti, el s-a aflat ani de zile la comanda legendarei Divizii a 3-a Infanterie Piteşti (1933-1937), ori a fost director al Şcolii Superioare de Război în două rânduri (1927- 1929 şi 1931-1933), Secretar General al Ministerului Apărării Naţionale (1928) şi, mai cu seamă, Subşef al Marelui Stat Major (1933-1934), domeniu în care intervenţia sa pe planul pregătirilor efective pentru apărarea României Mari, singurele ce puteau preveni dezastrul din 1940, s-a dovedit decisivă, prin planurile realiste avansate şi susţinute cu cerbicie împotriva tuturor.

„În baza Înaltului Decret nr. 3057 din 29 noiembrie 1933, generalul de brigadă Ion Antonescu, la data respectivă comandantul Diviziei 3 Infanterie, a fost numit, începând cu data de 1 decembrie 1933, subșef al Marelui Stat Major, cu delegaţie provizorie de șef al Marelui Stat Major. Sprijinit de Partidul Naţional Liberal, în frunte cu I. Gh. Duca, și acceptat de regele Carol al II-lea, desemnarea lui Ion Antonescu în acest post-cheie al oștirii se datora calităţilor sale de excepţie evidenţiate încă din anii Războiului de Întregire Naţională, prestigiului de care se bucura în rândurile factorilor de decizie politică, cadrelor armatei și în opinia publică românească, cât și încrederii de care beneficia în rândul aliaţilor României. (articol apărut în numărul 3(61) / 2013 al publicației Document, buletinul Serviciului Istoric al Armatei).

De asemenea, numirea lui Ion Antonescu, un foarte bun organizator și cunoscut ca o persoană energică și autoritară, avea legătură cu imperativul trecerii, de urgenţă, la reorganizarea și modernizarea armatei, rămasă mult în urmă din acest punct de vedere în raport cu cele ale altor state europene. La sfârșitul anului 1933, România nu era în măsură să mobilizeze decât cel mult 10 divizii, fapt cu implicaţii deosebit de grave pentru apărarea ţării.

Tentativele sale de înzestrare a Armatei

La preluarea mandatului, Ion Antonescu aprecia că armata se afla într-o stare deosebit de precară din următoarele cauze: haosul pe care l-a produs legislaţia numeroasă, improvizată și nearmonizată, rău studiată și rău aplicată; hidrocefaliei; birocraţiei care s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte în detrimentul corpului principal al oștirii; servituţilor care au supt toată seva și care au sporit și sporesc continuu în detrimentul armatei, pe care se sprijină cu adevărat apărarea naţională și care astăzi primește resturile și chiar deșeurile naţiunii; bugetului rău studiat și rău aplicat; lipsei unui plan precis de ansamblu al pregătirii statului pentru apărarea lui; lipsei unui plan propriu de organizare, dotare, de încadrare și de pregătire de război, adaptat condiţiunilor generale, nevoilor și posibilităţilor actuale; lipsei continuităţii în toate ramurile de activitate care privesc, direct și indirect, vastul organism de care depinde, direct și indirect, apărarea de astăzi și de mâine a statului.

La 9 ianuarie 1934, Ion Antonescu înaintează ministrului Apărării Naţionale un studiu în care atrăgea atenţia asupra necesităţii adoptării unor măsuri urgente, ca urmare a noilor condiţii politico-strategice europene, după cum urmează: procesul de regrupare a statelor, în raport cu poziţia adoptată faţă de revizuirea tratatelor, a dus la declanșarea unei formidabile curse a înarmărilor.

Pentru cei rămași în urmă nu mai este nici un moment de pierdut. Nu numai că dreptul lor, obţinut cu atâtea îndelungate sacrificii, dar însăși existenţa, libertatea, le sunt periclitate fără putinţă de salvare[…]. Experienţa trecutului a demonstrat până la evidenţă o sumă de adevăruri care interesează, în special pe cei nepregătiţi, astfel: nu e suficient să nu vrei războiul pentru ca să fii la adăpostul lui; cine are interese să nu provoace, așa cum este cazul nostru, nu va putea evita de a nu fi provocat; singura garanţie contra provocării este, însă, permanenta și completa pregătire pentru război.

Pentru generalul Ion Antonescu modernizarea armatei viza, în principal, două componente: una teoretică, referitoare la pregătirea ofiţerilor de Stat Major și însușirea de către aceștia a tot ce avea mai bun gândirea și tactica militară și dotarea armatei cu armament și tehnică de luptă moderne, provenite fie din import, fie de la o industrie specială creată în ţară.

Constatând existenţa unor neconcordanţe grave între planurile de campanie și cele de mobilizare care, bazate pe date teoretice, nu ţineau cont de necesităţile reale, Ion Antonescu a dat dispoziţii, la 20 ianuarie 1934, ca, în întocmirea ipotezelor de război, cele două planuri să intre în vigoare la aceeași dată.

Noul șef al Marelui Stat Major considera situaţia găsită ca fiind anormală, întrucât o eventuală mobilizare găsea România cu un plan de campanie vechi și cu două planuri de mobilizare; unul nou, care nu putea fi aplicat și altul vechi, care nu mai corespunde nevoilor. În consecinţă, Ion Antonescu a dispus măsuri de remediere a anomaliei și de întocmire în cele mai bune condiţiuni a ipotezelor, care era, în fapt, menirea esenţială a Marelui Stat Major.

Planurile ministrului Antonescu

Împreună cu alţi generali și ofiţeri, economiști și oameni politici, Ion Antonescu a căutat să identifice soluţii de îmbunătăţire a nivelului de înzestrare a armatei. Propunerile înaintate în acest scop Consiliului Superior de Apărare a Ţării, la 21 februarie 1934, au atras atenţia conducerii statului, iar la 9 martie 1934 s-a hotărât întocmirea de urgenţă a unui studiu asupra necesităţilor de dotare a armatei, a surselor de aprovizionare și a mijloacelor materiale și financiare cerute de un astfel de program.

Între argumentele raportului din 21 februarie 1934, Ion Antonescu insera și următoarele consideraţii: ciocnirile tot mai accentuate între diferitele naţiuni apropie perspectiva unor conflicte uriașe și se impune să examinăm în ce măsură le putem face faţă. Acest examen trebuie să fie cu atât mai sever cu cât este considerat că, deși România duce o politică cu totul pașnică, interzicându-și orice scopuri agresive, totuși, părţi importante din teritoriul ei formează obiectul unor revendicări din ce în ce mai precis conturate.

La 12 martie 1934, propunerile Marelui Stat Major erau analizate de Consiliul Superior al Apărării Ţării, convocat sub președinţia regelui Carol al IIlea. Președintele Consiliului de Miniștri, Gh. Tătărăscu, aprecia situaţia externă ca foarte gravă și adăuga că fără a fi alarmist, cred că înarmarea noastră trebuie să fie preocuparea oricărui om politic conștient de răspunderea ce o are.

Referitor la căile prin care urma să se realizeze înzestrarea rapidă a Armatei Române la cerinţele câmpului de luptă modern, Gh. Tătărăscu se situa pe aceeași poziţie cu generalul Ion Antonescu, susţinând că, în afara resurselor interne, trebuie apelat la sprijinul Franţei prin: a) Gratuitate; cu persoana chemată și cu reprezentanţii calificaţi din guvernul francez vom vedea în ce măsură răspund la apelul nostru. Când noi contribuim cu sânge, ei sunt datori să contribuie cu ajutor militar; b) Ce nu poate da cu titlu de împrumut, să dea din ce are în depozite, urmând ca după întrebuinţare, în scopul știut, să le restituim; c) Ce nu poate ceda, pe credit lung și cu preţ redus.


Conflictul cu Carol al II-lea

Din nefericire, avertismentele șefului Marelui Stat Major nu au avut efectul scontat. Nici regele Carol al IIlea, nici premierul Gh. Tătărăscu nu numai că nu l-au sprijinit pe Ion Antonescu, dar au acceptat tacit insinuările și calomniile care îl vizau, contribuind astfel la demisia sa.

În legătură cu această situaţie, Ion Antonescu a semnalat regelui Carol al II-lea următoarele: „În 1933 am fost numit, fără să cer și fără să umblu, în postul de mare răspundere din capul Statului Major. Mi-a fost dat să sorb, și încă din plin, și din otrava unei astfel de situaţii. A doua zi după ce am pornit la muncă, calvarul a început. Surâzătoarea bandă care pusese mâna pe Ministerul de Război a început să mă sâcâie, să mă exaspereze. Faimosul general Tătărăscu a avut îndrăzneala să-mi spună în faţă „sunteţi sâcâit ca să vă exasperaţi și să plecaţi singur”. De la locul în care era generalul Antonescu, simţea și știa totul. Era deci periculos. Nu puteam fi doborât prin nepriceperea, prin neactivitatea sau prin faptele mele, s-a recurs la clasica și eterna mișelie, s-a recurs la intrigă și calomnie.”

Exasperat de piedicile care i se puneau și de rezistenţa acerbă la schimbare a unor reprezentanţi din conducerea superioară a armatei, la 7 decembrie 1934, Ion Antonescu și-a înaintat demisia din funcţia de șef al Marelui Stat Major. În acest sens, în scrisoarea din 7 decembrie 1934, adresată lui Gh. Tătărăscu, Ion Antonescu menţiona: Dat fiind această situaţie care mă împiedică total de a lucra, fiindcă trebuie să mă apăr la fiecare pas, găsesc că a mai persevera în a rămâne în capul instituţiei este de a contribui la anihilarea activităţii ei și să mă fac părtaș la dezastrul moral și militar pe carel pregătim cu astfel de ignobile și criminale procedee. Putregaiul este așa de mare, încât a rămâne în mijlocul lui înseamnă a-mi lega și eu numele de un dezastru, care e inevitabil dacă continuăm sistemul și metodele actuale. Avertismentele șefului Marelui Stat Major se vor adeveri, din nefericire, în vara anului 1940.

Autorităţile aprobă imediat cererea și, în baza Înaltului Decret nr. 3377 din 12 decembrie 1934, însărcinarea generalului de brigadă Ion Antonescu de a îndeplini funcţia de subșef al Marelui Stat Major încetează pe 11 decembrie 1934”, așa cum a consemnat și istoricul militar colonel Dr. Dan Prisăcaru în articolul apărut în numărul 3(61)/2013 al publicației Document, buletinul Serviciului Istoric al Armatei.


Antonescu cere înzestrarea urgentă a Armatei

Concluzia principală care rezultă din intervenţia premierului român era aceea că se lua în calcul posibilitatea și chiar probabilitatea unei intervenţii militare comune româno-franceze pentru apărarea prevederilor tratatelor de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920. De asemenea, se considera că este de datoria Franţei să sprijine efortul militar românesc subordonat unui obiectiv ce nu viza nemijlocit numai interese proprii, ci securitatea în zona central și sud-est europeană. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor va evidenţia că, din păcate, Franţa nu-și va onora decât în foarte mică măsură angajamentele de susţinere a ţărilor mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în faţa pericolului agresorilor.

În perioada 9 martie-15 noiembrie 1934, generalul Ion Antonescu a prezentat factorilor de decizie politici și militari numeroase alte memorii referitoare la dotarea insuficientă a armatei, precum și propuneri de remediere a situaţiei existente. Astfel, în Memoriul din 19 iunie 1934, șeful Marelui Stat Major cerea ca în cel mai scurt timp să se completeze lipsurile în materiale bune, fără de care unităţile nu puteau face faţă necesităţilor operative.

La 20 iunie 1934, în Prefaţă la Planul general al organizării armatei, înaintată președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu atrăgea atenţia asupra următoarelor aspecte:

Ţara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata este complet dezarmată, pseudoinstruită și demoralizată. Dacă va fi chemată astăzi să apere frontierele, va fi cu toate sacrificiile de vieţi ce i se vor cere, care vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile, un dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el va urma cu siguranţă, la scurt interval de timp, dezastrul social și economic, care ne va costa nu numai graniţele României Mari, dar ne va duce la situaţia de a nu ne putea opri nici la cele ale României din 1916 […]. Dacă o facem imediat avem putinţa, sper eu, de redresare. Nu e nevoie numai de bani. Oricâţi vom avea, cu sistemul actual se merge la dezastru. Pe lângă bani, trebuie un plan, o voinţă fermă, continuitate și energie în aplicarea lui. Și înlăturarea fără milă a farseurilor, a prevaricatorilor, care, ridicându-se la conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le au meritele, trecutul și munca, trebuie alungaţi.

Avertismentul dat lui Tătărăscu

Totodată, la 23 iunie 1934, Ion Antonescu îl atenţiona pe Gh. Tătărăscu asupra faptului că lipsurile și nevoile armatei sunt enorm de mari. În privinţa lipsurilor, Antonescu considera că unele puneau în pericol siguranţa acoperirii (dislocarea defectuoasă a unităţilor sau a resurselor lor de mobilizare), executarea la timp a concentrării grosului forţelor (lipsa unei apărări antiaeriene permitea aviaţiei inamice să întrerupă, prin bombardament, concentrarea trupelor), slăbirea considerabilă a puterii de luptă a unităţilor și marilor unităţi (lipsa puștilor mitraliere și a obuzierelor de câmp), imposibilitatea de a lupta a unor mari unităţi (nu posedau materiale pentru protecţia contra gazelor și nici muniţie). Ca urmare, Marele Stat Major solicita o utilizare cât mai judicioasă a fondurilor, eliminarea lipsurilor care periclitau acoperirea și concentrarea și puneau marile unităţi în inferioritate pe câmpul de luptă, amânarea pentru o perioadă mai îndepărtată a acelor lipsuri care se puteau completa, în timp util, prin comenzi în ţară sau prin rechiziţii.

Ion Antonescu avea ca obiective prioritare întreprinderea unor măsuri radicale care să aibă ca finalitate îmbunătăţirea sistemului naţional de apărare al cărui instrument de bază era reprezentat de armată. Măsurile preconizate de acesta vizau recuperarea decalajelor în pregătirea și înzestrarea marilor unităţi și unităţi ale Armatei Române, astfel încât acestea să fie în măsură să treacă în timp scurt de la starea de pace la cea de război. Totodată, intenţiona să stârpească din rădăcini, cu biciul și fără milă pe impostori, incompetenţi și pe cei care s-au ridicat la treptele de conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le dă trecutul, meritul și munca lor (s.n.).

Arestul de la Bistrița

La ordinul lui Carol al II-lea, Antonescu a fost pus sub supraveghere de către serviciul de informații, Siguranța Statului și monitorizat îndeaproape de subsecretarul de la Ministerul de Interne, Armand Călinescu. Contactele politice ale ofițerului au continuat să se dezvolte, deoarece el a reușit să stabilească și să mențină legături cu oamenii din toate părțile spectrului politic, în timp ce sprijinul pentru regimul lui Carol al II-lea a scăzut.

Printre acestea s-au aflat contacte cu cele două partide importante, PNL și PNȚ. Antonescu a luat contact și cu mișcările din dreapta, mișcările antisemite și fasciste; deși în competiție unul cu celălalt, atît Partidul Național Creștin (PNC) al lui Octavian Goga, cît și Garda de Fier au căutat să-l atragă pe Antonescu.

În 1936, autoritățile raportează despre faptul că generalul Gheorghe Cantacuzino- Grănicerul, una din legendele vii ale Armatei, dar și membru al Gărzii de Fier, a organizat o întâlnire între Ion Antonescu și liderul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. Ulterior, Antonescu a spus că l-a văzut pe Codreanu ca fiind un om arogant, mistic, limitat intelectual, dar a salutat abordarea sa revoluționară în politică.

În guvernul Goga

La sfârșitul anului 1937, după alegerile generale din decembrie s-a ajuns la un rezultat neconcludent, așa că a profitat Carol al II-lea care l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga într-un cabinet de extremă dreaptă, care va impune măsuri de discriminare rasială comunității evreiești. Numirea lui Goga a fost văzută de camarila regală ca o contracarare a popularității lui Corneliu Zelea Codreanu.

Inițial intrat în guvern ca Ministru al Comunicațiilor, generalul de divizie Ion Antonescu a cerut în mod repetat funcția de ministru al apărării, pe care i-a fost în cele din urmă acordată. În mod deosebit îngrijorat de pretențiile maghiare asupra Transilvaniei, a ordonat Statului Major General să se pregătească pentru un atac venit dinspre Vest.

Contribuția sa majoră a fost în legătură cu o criză internă: ca răspuns la ciocnirile violente dintre Garda de Fier și miliția fascistă a PNC, Lăncierii, Ion Antonescu a extins legea marțială deja impusă.

Soarta cabinetului Goga a fost pecetluită atunci când anturajul regal a fost informat de o tentativă de apropiere dintre Octavian Goga și C.Z. Codreanu. Carol al II-lea a cerut demisia guvernului și a proclamat propriul său regim autoritar bazat pe noua Constituție a României din 1938 și pe Frontul Renașterii Naționale.

Premierul demis a murit în 1938, în timp ce Ion Antonescu a rămas un prieten apropiat al văduvei sale, Veturia Goga.


Procesul de bigamie

„Moruzov a căutat elemente legate de viaţa particulară a acestuia şi în acest sens a descoperit că Maria Antonescu, soţia lui, care fusese mai înainte nevasta unui evreu francez, Fuller, divorţase de acesta la Paris, dar nu întocmise forma transcrierii hotărârii de divorţ, ceea ce, după legile ţării noastre, lovea divorţul de nulitate, iar ea era – în consecinţă – bigamă. Acest Fuller fusese antreprenor de tripouri, iar soţia sa de atunci, Maria Antonescu de mai târziu, se afirmase că fusese utilizată să racoleze clienţi pentru jocurile de noroc. Făcând parte din categoria de oameni careşi câştigă existenţa la marginea Codului Penal, Fuller nu a fost greu să fie convins să depună o plângere justiţiei române împotriva Mariei Antonescu, urmând a fi declarată bigamă. Cât a încasat de la Serviciul Secret pentru aceasta este greu de reconstituit. Avocatul său în acest proces a fost Oswald Teodoreanu, tatăl scriitorilor Păstorel şi Ionel Teodoreanu, iar Antonescu şi-a luat ca avocat pe Mihai (Ica) Antonescu, de aici datând legăturile lor, care nu avea nicio relaţie de rudenie, fiind cazul numai al unei coincidenţe de nume”, arată istoricul Paul Ştefănescu în lucrarea „Enigme ale istorei române”.

O altă versiune o avem de la fata lui Aurora-Florina Moruzov, fiica fostului director al Serviciului Secret de Informaţii (SSI) Mihail

…(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)

Publicat in categoriile: Istoria secreta
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: