Despre această politica reală vorbesc Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith în cartea lor „Manualul dictatorului”, apărută la începutul deceniului care tocmai s-a încheiat. Volumul ar trebui să vină cu o asigurare pentru cititori: dacă nu veți rămâne dezgustați de politică pe viață după ce îl citiți, vă garantăm că vă veți primi banii înapoi, glumesc recenzorii cărții.

Și, într-adevăr, de la prima, până la ultima pagină, cartea demontează toate narativele politice. „Atunci când ne referim la politică, trebuie să ne obișnuim să ne gândim la acțiunile și interesele unor lideri specifici, mai degrabă decât să ne gândim și să vorbim despre idei confuze precum interesul național, binele comun sau bunăstarea generală”.

În opinia autorilor, dorința de putere reprezintă, de altfel, și lucrul care îi apropie pe liderii aleși în mod democratic de dictatori. Explicația e simplă: guvernările democratice și dictatoriale nu diferă în esență, ci numai în ceea ce privește numărul de susținători esențiali de care au nevoie.

Potrivit teoriei selectoratului (cuvânt creat de autori din a selecta și electorat), pe care cei doi autori o propun, puterea și longevitatea liderilor depind de echilibrul de putere dintre trei grupuri cheie. E vorba, practic de niște cercuri concentrice.  Primul grup, cel mai numeros, este selectorul nominal, care este format din toți potențialii susținători (electoratul din societățile democratice). Al doilea grup, influenții, este format din votanții propriu-ziși ai unui lider, cei pe care partidul sau mișcarea sa se bazează. Există, însă, și un al treilea grup, cel mai restrâns- adevăratul selectorat, (acela care alege de fapt liderul, de pildă propunându-l drept candidat în alegeri) sau coaliția câștigătoare (liderii diverselor grupuri dintr-un partid, șefii coaliției care a câștigat alegerile). Sistemul e asemănător și într-o dictatură.  Există un mare selector nominal (cum ar fi toți cetățenii adulți din China sau întreaga familie regală din Arabia Saudită), un selector real relativ mic (membrii Partidului din China, principii în Arabia Saudită) și o coaliție câștigătoare restrânsă (membrii Comitetului Central al Partidului din China, grupul prinților care au cu adevărat putere în Arabia Saudită).

Pornind de la această teorie, Bueno de Mesquita și Smith trec în vedere toate regulile pe care trebuie să le urmeze un lider politic care vrea să ajungă și să se mențină la putere. Sfaturile sunt, în opinia lor, la fel de utile și unui candidat la funcția de primar în cine știe ce colț al Americii și unui dictator din Africa: „bazează-te pe cât mai puțini oameni”, „asigură-te că niciun suporter nu devine de neînlocuit”, „găsește și controlează banii”, „împarte banii cu aliații”, „nu lua bani din buzunarele susținătorilor”, etc.

Cu siguranță, teoria formulată de Bruce Bueno de Mesquita și Alastair Smith nu e perfectă și nici nu se poate aplica în toate timpurile și toate locurile. Un lucru este, însă, cert, ne ajută să vedem dincolo de aparențe și să ne facem o idee despre ce se întâmplă „în spatele ușilor închise”.

 

Te-ar putea interesa și: