Printre cele dintâi comentarii referitoare la consecinţele organizării de către China a Jocurilor Olimpice de anul acesta se numără cele publicate în EVZ la sfârşitul lui martie.
Înainte ca emoţia represiunilor din Tibet să tulbure drumul prin lume al flăcării olimpice. După aproape o lună de la incidentele de la Londra (5 aprilie) şi Paris (7 aprilie) şi la nicio săptămână după cele din Australia şi Japonia, jurnaliştii occidentali propun ca dată istorică 5 aprilie 2008 (francezii preferă, bineînţeles, 7 aprilie): ar exista de aici încolo un înainte şi un după 5 aprilie, data de la care China ar deveni inamicul public al lumii civilizate, aşa cum a existat un înainte şi un după 11 septembrie 2001, când terorismul a modificat întreaga noastră mentalitate.
La originea noii răscruci istorice (pe care o confirmă multe sondaje, între care acela efectuat chiar în prima săptămână din aprilie de către Harris) nu se află nici amintirea Pieţii Tienamen, nici întemniţarea dizidenţilor, nici botniţa pusă presei, nici execuţiile sumare, nici discriminarea minorităţilor, ci revolta câtorva sute (calculaţi singuri procentul!) de tibetani exasperaţi.
Şocul propriu-zis n-a venit direct de la evenimentele sângeroase de la Lhasa, care ar fi trecut, poate, ca atâtea altele, prin rubrica de fapte diverse, ci a fost intermediat psihologic de aroganţa cu care China a ţinut să plimbe flacăra olimpică prin capitalele lumii. Acest triumfalism, gândit ca răsplată pentru succesele economice ale Chinei, dar pe care insuccesele sociale îl pun în cea mai tristă lumină, ne-a trezit din hipnoza în care fuseserăm aduşi pe nesimţite în deceniul din urmă.
Ceea ce Napoleon numea „pericolul galben“ - iar urmaşii lui occidentali din secolul 20, „imperialismul chinez“ - a fost redescoperit la 5 aprilie, pornind de la un banal fapt sportiv proiectat însă pe fundalul unei tragedii umane. Aroganţa liderilor de la Beijing este expresia cea mai pură a acestui imperialism. Ei cred că pot trata toate popoarele lumii aşa cum îşi tratează propriul popor. Dacă Occidentul a reacţionat cu oarecare întârziere, este şi pentru că el n-a cunoscut şi nu recunoaşte tipul de manipulare pe care noi, care am trecut prin comunism, l-am învăţat pe de rost. Citesc în presa franceză că manifestaţiile contra intereselor Franţei ale unor cetăţeni chinezi, revoltaţi, dar paşnici, ar fi rodul unui nou naţionalism.
Nu cumva e vorba de un pseudonaţionalism injectat de oficialitatea comunistă, care i-a încolonat ca pe nişte oi? Cu o mare naivitate, un hebdomadar parizian consideră că atacul contra celor 122 de magazine Carrefour din China a fost iniţiativa populaţiei furioase, pentru că unul dintre acţionarii lanţului de magazine ar avea legături cu Dalai Lama. Ca să vezi ce bine informaţi sunt nişte simpli cetăţeni chinezi! Nici demonstranţii din Australia care strigau că Tibetul aparţine dintotdeauna Chinei n-o făceau din proprie convingere sau iniţiativă. Mâna lungă a Beijingului, astăzi, e mâna lungă de ieri a Moscovei. În materie de propagandă, regimurile comuniste au ieşit întotdeauna învingătoare în faţa celor democratice.
Să notăm în agenda noastră morală data de 5 aprilie 2008, care ne-a convins, dacă mai era cazul, de adevărul proverbului pe care l-am pus în titlul articolului.
Recomandările noastre
