Roxandra Maniu poartă pe umerii drepți 90 de anotimpuri. În inimă a strâns însă amintiri și chipuri cât pentru zece vieți obișnuite. Ascultând-o ai senzația că timpul, neputincios și prea puțin cuprinzător, se prăbușește în gol, copleșit de povara evocărilor. Nepoată a lui Carol H. Oppler (fiul lui Wilhelm, întemeietorul Fabricii de bere Oppler, prima din România) și fiică a Elisabetei Oppler și a generalului Gheorghe Garoescu, erou al Primului Război Mondial, Roxandra păstreazăși acum, în străfulgerările albastre ale ochilor, semnele nobleței și ale bunului simț.

La 10.00 vă aștept la mine, locuiesc în zona Sălii Palatului, lângă Cișmigiu, să nu întârziați!”, mă atenționează, prin intermediul telefonului mobil, doamna Maniu. Fata unui ofițer de carieră - disciplinată, organizată și punctuală, așadar - , burgheză despuiată în comunism de răsfățul financiar, Roxandra este, fără îndoială, o femeie cu picioarele pe pământ. „Poftiți, poftiți! Cu ce vă servesc, o cafea, un pahar cu apă plată?”, mitraliază scurt doamna din stânga mea.

„Doamne, avem atâtea de povestit, să începem!”, continuă, nerăbdătoare, interlocutoarea noastră, în timp ce privirea-i agilă mă scanează atent. „În vara aceasta, pe 26 iulie, s-au împlinit 79 de ani de la moartea tatălui meu, generalul Garoescu, rămas în istorie și prin faptul că a acoperit, cu compania de mitraliere pe care o avea în subordine, la Azuga, retragerea guvernului și a regelui spre Moldova. Grație lui a ajuns cu bine la Iași toată elita României retrasă din Bucureștiului ocupat de nemți. Este și motivul pentru care, la moartea sa prematură, i-a fost ridicat un monument pe valea Prahovei, chiar la Azuga. În ’43 i-au pus bustul pe soclu, iar câțiva ani mai târziu comuniștii l-au dat jos. Eh, printr-o minune am găsit acea statuie a dragului meu tată, iar acum, cu prilejul Centenarului, a fost pusă la locul ei. Mi s-a luat o piatră de pe inimă”.

Fără tată de la zece ani

Doamna Maniu vorbește repede, trage aer în piept și zâmbește, fericită că a apucat să-l pomenească încă de la începutul poveștii pe ofițerul Gheorghe Garoescu, părintele dispărut fulgerător, pe când Roxandra avea doar zece ani, iar mama sa 40. Gândurile o poartă la începuturi, legând în firul amintirilor o evocare a mamei, Lison, cum o alinta generalul: „M-am născut pe un viscol extraordinar, prin ’28, la București. Eram doar cu mama și cu ordonanța în casă, Tudor, un om extraordinar. Avea grijă de mine ca de ochii din cap. El a chemat moașa și tot el i-a telegrafiat scurt lui tata, la Focșani, unde era încartiruit: „Sosit Roxandra„”.

Un dar de la Carol I

Razele moi ale soarelui cad pieziș pe mobilierul vechi, dând apartamentului-anticariat un aer de plutire între epoci. Doamna Roxandra, puntea vie dintre ele, îmi prinde ocheada: „S-au strâns multe lucruri, din perioade atât de diferite, dar nu-mi vine să mă despart de nimic. Fiecare piesă spune o poveste”, se justifică, timid, nepoata lui Oppler. După care reia: „Stăteam în Capitală trei anotimpuri, dar vara, începând din luna mai, o petreceam la reședința din Sinaia, în Poiana Oppler, la Coloseum, acolo unde străbunicul meu, Wilhelm, fusese dăruit de Regele Carol I cu o bucată de pământ. Apa din pârâul Pelișor era atât de bună, încât her Oppler o transporta cu căruțele trase de boi la București, unde fabrica - deja celebră în epocă - berea Oppler. Și ulterior apa din Pelișor a fost folosită la prepararea berii Azuga”, mă informează doamna Maniu.

Sinaia de altădată: tenis, teatru, drumeții

Își adună mâinile în poală și oftează eliberator: „Ce vremuri! Toate verile copilăriei și ale adolescenței le-am petrecut la Sinaia. Anii ’30-’40... Jucam tenis - abia se amenajase terenul, era, așa, o modă -, ping-pong, schiam, făceam drumeții pe munte. Mergeam până la Stâna Regală cu verișorii mei. Mai târziu, când nu mai eram o copilandră, compuneam piese de teatru pe care le jucam alături de prietenii mei în curte. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial eram tot la Sinaia, dar noi nu simțeam focul luptelor. Deși suiam pe munte și vedeam, noaptea, cum ard Ploieștiul, Câmpina, cu tot cu rafinăriile de petrol”.

Recăsătorită cu un inginer genial

Roxandra Maniu a fost recăsătorită cu inginerul Tiberiu Maniu (1922-1977), absolvent al Politehnicii din Timișoara și specializat la Universitatea Tehnică din Berlin, laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române în anul 1962 pentru lucrările „Instalații moderne de foraj” și „Turboambreiaje și convertizoare hidraulice de cuplu”. Aceste inovații, brevetate și achiziționate de Germania, SUA, China etc., au permis României să ocupe locul doi în lume în acest domeniu. De altfel, sistemele inventate de Maniu au fost utilizate cu succes la prima instalație de foraj marin din Marea Neagră. „A fost un bărbat deosebit”, îl caracterizează Roxandra.

Caragiale și Eminescu se dădeau în vânt după berea Oppler

Cum a ajuns un neamț, un bavarez mai exact, să deschidă prima fabrică de bere din țara noastră? Roxandra Maniu își potrivește vocea pe un ton solemn: „Wilhelm Oppler, străbunicul meu, plecase, ca mulți alți germani în a doua parte a secolului al XIX- lea, din Bavaria spre Orient, încoace spre Est. Îmbrăcat în uniforma meseriașului - guler verde și un echer desenat pe buzunarul pantalonilor -, tânărul Wilhelm a străbătut Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, pânăn Turcia. Se opreau nemții în multe locuri, reparau butoaie, arcuri de căruță, băteau fierul, tot ce era nevoie într-o comunitate. Mulți bavarezi au rămas care pe unde le-a plăcut. Străbunicul meu însă, impresionat de cămășile albe ale românilor, de frumusețea femeilor și de calitatea vinului, s-a oprit aici”.

 

Pământ și scutire de dări

Să adăugăm că her Oppler, oricât de sensibil ar fi fost la superlativele patriei de adopție, s-a stabilit pe Dâmbovița și stimulat de anumite avantaje. Unele considerabile. Wilhelm Oppler, german ca și regele României, a fost sprijinit, ca mulți alți meseriași din zona Bavariei, de Carol I. A primit pământ și scutire de dări pe ani mulți pentru a se așeza la gurile Dunării.

Așa au apărut în tânărul regat primele fabrici de cărămizi pentru șemineu, lucrările de orfevrărie marca Josef Resch (furnizorul Casei Regale - a decorat Castelul Peleș, a realizat prima coroană a Reginei Maria etc), dar și fabrica de bere Oppler. Roxandra Maniu depune, la rândul ei, mărturie:

„E adevărat, mulți germani s-au stabilit atunci în România. Inclusiv străbunicul meu, care a realizat că românii au un vin extraordinar, au rachiu, dar n-au bere. Cunoștea o rețetă veche de bere, originară din locul lui de baștină. A dat drumul afacerii și, muncind pe brânci, a construit prima fabrică de bere din România. Ulterior, Carol, fiul lui Wilhelm și bunicul meu, a dezvoltat afacerea, construind și un complex de recreere ce-i purta numele, în zona Izvor. Aici veneau să guste licoarea Oppler I. L. Caragiale, George Coșbuc sau Mihai Eminescu”.

De la Oppler la Bragadiru

Loc de recreere frecventat de lumea bună a Bucureștiului, Coloseul Oppler a avut o replică și la Sinaia, unde se muta, vara, floarea societății. De remarcat că, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, familia Oppler s-a împrăștiat, probabil și din cauza crezurilor politice diferite. „Au rămas mulți și-n România... Oricum, bunicul meu - Carol H. Oppler - a decis să vândă fabrica de bere și a făcut-o. A dat-o Grupului Industriașilor Români, iar noi am trăit în continuare ca rentieri, din acțiunile pe care le-a păstrat și din banii rezultați din tranzacție”, ne-a explicat doamna Maniu.

Ca o completare, trebuie adăugat că, ulterior, omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru, care avea deja o fabrică de bere, a cumpărato și pe cea cedată de Oppler Grupului Industriașilor Români, devenind, la rândul lui, cel mai mare berar din România acelor vremuri.

 

O poliglotă, inspector de credite

Doamna Roxandra-Georgeta Maniu este absolventă a Școlii „Pitar Moș”, ca semiinternă (1935-1947), diplomată a Facultății de Studii Economice, Secția Finanțe și Credit în cadrul Institutului de Studii Economice (1947- 1950) și absolventă a Facultății de Filologie modernă, limbile engleză și germană, din cadrul Universității din București (1947-1951). În perioada 1951-1967, a lucrat la Banca Națională a României, Secția Creditarea Industriei, ca inspector credite. În martie 1967, a fost transferată la Comerț exterior - firma METAROM, de unde s-a pensionat în anul 1984 - notează editorul Marian Moșneagu în prefața volumului „General Gheorghe Garoescu. Jurnal de front, vise de iubire” (Editura Militară, 2018).

Îi ducea prăjituri lui Gheorghe Brătianu

Adolescenta Roxandra Garoescu, „Garo”, cum era alintată de prietene, a fost colegă de liceu cu Ioana și Maria, fetele politicianului și istoricului Gheorghe Brătianu (1898-1953). „Stăteau aproape de noi, ne-am înțeles foarte bine. Tatăl lor, domnul Brătianu, ținea foarte mult la mine, pentru că mă considera un exemplu pentru fetele lui. Eu eram așa, mai disciplinată, deh, fată de ofițer. Să știți că eu l-am îngrijit pe Gheorghe Brătianu în ultima parte a vieții lui de om liber, înainte să-l ridice comuniștii. Ioana și Maria plecaseră încă din ’42 în Elveția, așa că până-n ’47, când a fost aruncat în pușcărie, eu treceam ori de câte ori puteam pe la el, pe acasă. Îi duceam dulciuri, îi desfăceam scrisorile... Păcat de un asemenea bărbat, să aibă un destin atât de tragic”, își amintește Roxandra Maniu.

 

Moarte și poezii

Roxandra Maniu ține în mâini, ca pe un odor neprețuit, un carnețel cu copertele roase de timp. „E jurnalul de front al tatălui meu. Priviți cât de frumos scria!”, ne îndeamnă doamna Maniu. „El a consemnat aici, în focul luptelor, nu doar întâmplările de război, ci și gândurile către Lison, iubita lui care-l aștepta acasă, adică mama mea. Ce ciudat e să citești poezii de dragoste într-un jurnal în jurul căruia bântuia, zi de zi, moartea!”, apreciază Roxadra Maniu.

 

Comuniștii, pianul cu coadă și tablourile pictate de Tonitza

Roxandra Maniu își amintește cu ciudă de începuturile comunismului în România: „La noi în casă a fost adusă o familie din Basarabia, Kovalenko. El era culegător la Casa Presei, iar ea femeie de serviciu. Ne-au mai înghesuit apoi cu o familie de evrei și cu încă una din Bucovina. Bucătăria era la comun. N-aveam bani de mâncare. Mama a vândut pianul cu coadă, tablourile semnate de Tonitza și Petrașcu... Se sufoca de indignare. „Să mergem, Săndica, să ieșim de aici”, mi-a spus la un moment dat. I-am răspuns hotărât: „Mamă, nu ieșim, că pierdem casa, pierdem tot”. Și n-am plecat nicăieri”.