Evenimentul Zilei > Actualitate > Malaxa – Faur, sau Pasărea Phoenix a industriei româneşti | VIDEO
Malaxa – Faur, sau Pasărea Phoenix a industriei româneşti | VIDEO

Malaxa – Faur, sau Pasărea Phoenix a industriei româneşti | VIDEO

Uzinele Malaxa-23 August nu mai există instituţional. Sunt capitole de istorie care pot ridica, cel mult, probleme de morală şi conştiinţă.

Nu se poate vorbi, însă, despre ziduri, fără a scoate pe tapet şi povestea sufletului care a stat la baza lor.

Industriaş român de succes, cu sânge boieresc – acesta ar fi, pe scurt, portretul lui Niculae Malaxa, cel considerat drept fondator al industriei naţionale. Despre originile greceşti ale omului de afaceri s-a vorbit mai puţin. Fiu al lui Costache Malaxa şi al Elenei Ruxandra, fata pitarului Bădărău, căruia după boierire i s-a conferit numele de Popov, Niculae a cunoscut o ascensiune rapidă, datorată, în primul rând, abilităţii în afaceri.

La o vârstă fragedă pentru a înregistra un asemenea succes, 37 de ani, ajutat de imaginaţie, dar şi de legăturile strânse şi nu întotdeauna apreciate cu înalta clasă politică, Niculae Malaxa pune temelia a ceea ce, în scurt timp, avea să fie cea mai puternică uzină de locomotive din Europa.
 
Malaxa – Creangă, o colaborare de succes

Colaborarea dintre industriaş şi arhitectul Horia Creangă, nepotul marelui scriitor Ion Creangă, a reprezentat o încercare remarcabilă de umanizare a tehnologiei. Într-o notiţă apărută în 1937, în „Gazeta Municipală”, este confirmată colaborarea de durată: „Arhitect al soc. Malaxa a fost totdeauna d. arh.Horia Creangă”. Atras de arhitectura industrială, cu experienţă timpurie, dar semnificativă, la compania Nord Railway din Franţa, cu studiile aprofundate la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, Horia Creangă a făcut din fabrica lui Malaxa cea mai modernă fabrică de ţevi din Europa. În plus, la sfârşitul anilor '30,  devenise principalul furnizor de armament din România. Ca şi producţia însăşi, şi riguros dependentă de aceasta, dezvoltarea spaţiilor productive se făcea după stricte planificări anuale.


Femeie sudor la Faur


În deceniul al IV-lea, afacerea îi atinsese apogeul dezvoltării, odată cu ridicarea Fabricii de Ţevi, astfel încât exprimarea făţişă a opţiunilor politice nu mai era o problemă.

În politică, de partea celor puternici

Malaxa s-a remarcat ca apropiat al Regelui Carol al II-lea, membru al Cancelariei Regale, sponsor important al Coroanei (însuşi regele deţinea o treime din capitalul de la „Malaxa”), alături de industriaşul Max Auscnit şi de bancherul Aristide Blank , apoi al dictaturii clarliste.

Alunecos, traiectul politic al industriaşului nu a ocolit nici Garda de Fier, devenind unul dintre principalii sponsori ai săi. Aceste afinităţi i-au adus neplăceri, astfel că, în mai 1941, îi sunt confiscate uzinele. Însă, încrederea pe care regimul comunist proaspăt instalat i-a acordat-o, coroborată cu lipsa de productivitate cu care era ameninţată fabrica, a făcut ca, în scurt timp, aceasta să fie returnată lui Malaxa. Situaţia nu durează prea mult, întrucât, în urma naţionalizării efectuate de guvernul comunist, în 11 august 1948, uzinele intră în proprietatea statului.

Şi, pentru că din totdeauna cele mai prospere şi mai sigure afaceri au fost cele făcute cu statul, aproximativ 98% dintre tranzacţiile de la „Malaxa”, din perioada în care aceasta se afla în posesia proprietarului, s-au desfăşurat cu statul român. Unele dintre ele erau chiar păguboase: în timpul guvernării Tătărăscu, spre exemplu, ţevile produse la „Malaxa” costau cu 40% mai mult decât cele importate, fiind, bineînţeles, şi de calitate inferioară. Pe atunci, produsele metarulgice româneşti erau cu 220% mai scumpe decât cele belgiene.

La Faur se munceste


Iată ce consemna „Enciclopedia României”, publicată în perioada 1936-1943, sub îngrijirea academicianului Dimitrie Gusti, despre aceste uzine:

„ Aceste uzine, create la început spre a repara locomotive, au trecut apoi la fabricaţia de locomotive, construind primele ateliere de lângă Halta Titan, unde apoi în mod treptat s-au adăugat alte construcţiuni şi un număr imens de maşini spre a se ajunge la situaţia de azi, când, pe lângă locomotive, uzinele mai fabrică diferite tipuri de automotoare pentru Căile Ferate, satisfăcând pe deplin nevoile acestora. (…) Uzinele posedă: mai multe cuptoare electrice din care se toarnă oţel de calitate şi oţel de scule; o sculărie pentru unelte şi calibre de precizie; toate elementele pentru înzestrarea locomotivelor şi vagoanelor cu frâne automate, care până acum se importau în majoritate.
În afară de aceste instalaţiuni, Uzinele Malaxa mai posedă, atât la Bucureşti, cât şi la Tohani, lângă Braşov, instalaţiuni moderne de prelucrarea şi încărcarea proiectilelor. (…) Oţelăriile Malaxa, puse în funcţiune în iulie 1937, construiesc o realizare tehnică de mare importanţă pentru apărarea noastră naţională”.

Cam aceasta ar fi, în puţine cuvinte, imaginea unei uzine de succes în perioada interbelică. Cu perioade de mărire şi decădere, uzinele Malaxa au traversat anii şi perioada comunistă.

Comunismul înfloritor de la 23 August

În era secerei şi a ciocanului, Malaxa a trecut prin transformări, în principal de nume. S-a numit 23 August, pentru a marca trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial şi, implicit, a zilei naţionale. Vremuri bune pentru fabrică la acea vreme, povesteşte directorul executiv Mariana Hristea.


Republica, dupa comunism


Ceauşescu făcuse din 23 August o emblemă a prosperităţii economiei naţionale şi o finanţa cu generozitate. Acolo erau aduse „din abundenţă”, cele mai bune materiale. Numărul angajaţilor ajunsese la 20.000, dacă se ţine cont şi de cei care lucrau la IFMGS, uzina mecanică unde se făceau tancuri. Salariile erau îndestulătoare, dar se muncea mai puţin, pentru că vizitele oficiale erau multe, iar „preaiubitul conducător” îi aducea pe toţi înalţii demnitari să vadă realizările uzinei 23 August. De cum erau anunţaţi musafirii, viaţa în fabrică se transforma în furnicar: se cojeau pereţi şi se văruiau, cu o viteză mai mare decât cea a oţelului care curgea în cofraje, gardurile deteriorate erau înlocuite imediat, iar flori răsăreau de unde nici nu gândeai.

Acum, tot ce a rămas neschimbat din epoca de aur a lui Niculae Malaxa este arhitectura clădirilor, pomii fructiferi crescuţi pe aleea pietruită dintre două porţi de intrare în uzină şi pauza de masă de la 9.30 pe care muncitorii, deşi nu mai sunt navetişti, au dorit să o păstreze. Întinsă pe 91 hectare, fabrica, devenită S.C. Faur S.A., ţinteşte transformarea într-un modern parc industrial de talie europeană. Ce s-a întâmplat cu ţevile, locomotivele şi armamentul produse de prestigioasa uzină? În 1989, imediat după Revoluţie, întregul ansamblu a căzut sub incidenţa neglijenţei autorităţilor.

Întoarcerea la capitalism, păguboasă

„În perioada 1989 – 2003 nu s-a investit aproape nimic in dezvoltarea produselor proprii şi nici in modernizarea halelor sau a utilajelor, iar noi am preluat, în vara lui 2004, o fabrică necompetitivă, care nu avea o piaţă stabilă, în schimb avea pierderi uriaşe. Astfel, ca să-şi plătească datoriile acumulate, Faur vânduse, până în 2003, o parte dintre clădiri, pe care, mai târziu, le-a recuperat, însă la preţuri foarte mari ”,
spune directorul Mariana Hristea.

 După Revoluţie, românii au uitat să preţuiască

Aceasta adaugă că s-a mers pe ideea unui parc industrial, însă nu a fost neglijat nici potenţialul productiv al uzinei, încercându-se recuperarea unor pieţe pierdute în perioada în care a fost dată uitării. Acum, activitatea este pliată pe cerinţele economiei actuale şi se dezvoltă pe segmente precum cel al producţiei de utilaje necesare fabricilor de ciment, metalurgiei, fabricilor de zahăr şi s-a dezvoltat şi modernizat producţia de axe cardanice. În prezent, 75% din tot ce iese pe poarta fabricii este destinat exportului.

În doi ani, din 2004, de la preluare, şi până în 2006, uzina a renăscut din propria cenuşă, iar acum se mândreşte că merge „pe profit”. Când s-a privatizat arăta ca o junglă, dar s-a trecut imediat la reabilitarea halelor vechi, din două motive. În primul rând pentru a se evita distrugerea totală a acestor clădiri cu valoare istorică şi, în al doilea rând, pentru a se obţine cât mai curând un profit în vederea reinvestirii. Intenţia declarată a  noii conduceri este de a dezvolta, nicidecum a distruge.

Clădirile de patrimoniu, aşa cum au fost păstrate ele de la începuturile uzinelor, tronează în aerul de modernitate. În parte dezgolite de vechile haine – geamuri sparte de vreme, acoperiş din tablă mâncată de timp, pardoseală care seamănă cu un teren de offroad – scheletele halelor se pregătesc pentru o nouă eră, a modernităţii.

  • Oamenii, doar 700 câţi au rămas, nu au salarii foarte mari, pentru că este criză, însă au un loc de munca stabil,cu perspective – chiar dacă şi aici se simte criza, până acum nu s-au făcut disponibilizări.


Bate fierul cât e cald

În halele unde viaţa freamătă încă, oamenii muncesc şi nimic nu pare să se fi schimbat. Zgomotul ţevilor lovite de ciocanele grele, flăcările aparatului de sudură ţinut în mână cu demnitate de o femeie, geamuri vechi dărâmate din stânga, pentru a face loc, din dreapta, modernelor termopane, carcase mari, albe şi noi pentru motoarele dintr-o fabrică franceză, şi mult fier de calitate superioară prelucrat în faţa cuptoarelor.

Ca să poţi face fierul să capete forma dorită, trebuie să îl încălzeşti până la 1150 de grade. Dacă s-a răcit sub 850 de grade, o iei de la capăt, spune unul dintre muncitori.

De lucru este din plin. În afară de producţia de axe cardanice şi alte echipamente industriale, se munceşte din greu şi la conservarea bătrânelor clădiri. Din multe au rămas doar profilele metalice, încă rezistente capriciilor timpului, şi zidurile groase din cărămidă, pline de poveşti care pot fi aflate mai mult din cărţi.

„Sunt stâlpi în al căror beton au fost încastrate plăci aniversare, cu litere şi cifre în relief, de Locomotive şi Motoare, ce adeveresc pentru veşnicie istoria plină de demnitate a celor mai faimoase uzine pe care le-a avut România. Istoria a demonstrat că uzinele au avut nevoie de Ţară. Tot atât de sigur, însă, este faptul că Ţara a avut nevoie de noi! Şi suntem convinşi că mai are”.
Autorii "Caietelor Malaxa"
 
Fierul se lasă modelat numai la temperaturi mai mari de 850 de grade Celsius.