Un personaj pitoresc, o publicistă impetuoasă și o scriitoare modestă – suficient de notorie totuși pentru a avea parte de legende (și persiflări) și de un bust în Cișmigiu ca «educatoare a poporului» și «maică a națiunii»: aceasta a fost Smaranda Gheorghiu, căsătorită (printre altele) Gârbea, numită de Veronica Micle (amica ei căreia i-ar fi procurat substanțele cu care s-a sinucis la Văratec) «maica Smara»”, rememorează criticul literar Paul Cernat.
Aprofundând chestiunea morții Veronicăi Micle și legătura acesteia cu Smaranda, amănuntele sunt tulburătoare. După moartea lui Mihai Eminescu, în 1889, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec, unde alcătuieşte o cărticică pe care o numește Dragoste şi Poezie și în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu ce-i fuseseră dedicate, însoţindu-le de comentarii.
Apoi, împăcată cu toate, își cheamă moartea, într-un poem neterminat, datat 1 august: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor deun lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.”
Agonie de 20 de ore
În aceeași zi, îi scrie și prietenei Smaranda Gârbea un răvaș în care o ruga să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia.
Otrava vine negreșit, doar că Veronica o folosește, două zile mai târziu, în alte scopuri. Personale! Înghite, cu „o lăcomie hotărâtă” – după cum a comentat doctorul Taussig, sosit de urgență la mănăstire, de la Iași -, întreaga cantitate de arsenic dintr-o sticluță. Se întâmpla puțin după miezul nopții dintre 2 și 3 august 1889, în casa maicii Fevronia Sârbu.
O româncă la Polul Nord
Pasionată de călătorii, Smaranda a bătut drumurile României și ale lumii cu voluptate. „A făcut multe călătorii (prin Europa și Asia) despre care a scris, mai bine sau mai rău, dar cea mai spectaculoasă e cea spre Polul Nord, din 1902 (consemnată în volum în 1932: O româncă la Polul Nord). Schițele, romanele și poemele sale au o valoare pur documentară”, ne asigură Paul Cernat.
După o agonie de 20 de ore, o congestie cerebrală îi aduce Veronicăi Micle, la 39 de ani, sfârșitul premeditat cu propria mână. Femeia îndrăgită de Mihai Eminescu a fost înmormântată la 6 august 1889 lângă biserica Sf. Ioan de la Văratec, la o lună după ce sicriul cu rămășițele poetului fusese depus la Biserica Sf. Gheorghe din București.
Altițe și bibiluri
Revenind la maica Smara și la povestea ei de viață, e musai să nu uităm că ea a fost autoarea celebrelor versuri „Vine, vine primăvara/Se așterne-n toată țara/Floricele pe cîmpii/Hai să leadunăm copii…”, marcând, prin acestea, definitiv folclorul copiilor.
Străbunică a inginerului-scriitor Horia Gârbea, maica Smara a fost și una dintre primele noastre feministe – amintește criticul Paul Cernat. A militat, de altfel, neobosit pentru toate cauzele generoase disponibile, simpatizantă a cercurilor pacifiste și filo-orientale, pedagogă și exploratoare. A rămas de pomină, ca mostră de kitsch folcloric, revista Altițe și bibiluri, scoasă de ea în 1883 – a încheiat Cernat.
O! Moarte vin de treci/
Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/
Să dorm pe veci.”
VERONICA MICLE, Poemul morții
