Uniunea Europeană trece prin momente extrem de grele, iar supraviețuirea ei este incertă. O recunoaște unul dintre cei mai înflăcărați pro-europeni, președintele Alianței Democraților și Liberalilor pentru Europa, Guy Verhofstadt. Într-un articol semnat în La Libre Belgique, eurodeputatul lovește în toate părțile- de la premierul maghiar Viktor Orban (pe care îl numește un Horthy pitic), până la egoismul și zgârcenia guvernului de la Berlin. Folosind citate din filosofi marxiști, Guy Verhofstadt vrea să se folosească de această criză pentru a forța o Uniunea Politică, adică transformarea UE într-un stat! Ce șanse reale are acest proiect, cât reprezintă viziune politică și cât delir, aflați citind materialul publicat de La Libre Belgique!
“Pandemia de coronavirus atacă mai întâi organismele fragile și nu este deci surprinzător că este pe cale să măture Uniunea Europeană, slăbită de egoismul statelor membre, de lipsa de curaj a clasei sale politice și de pasivitatea instituțiilor.
Este greu pentru mine s-o recunosc, în situația în care construcția europeană este proiectul vieții mele. dar trebuie să fim realiști: când auzi valul de proteste, venit din adâncul popoarelor noastre, care acuză Europa că este inutilă în această perioada de criză istorică, ce să răspunzi?
De altfel, nu este o întâmplare că naționaliștii au folosit această ocazie nesperată ca să-și scuipe veninul populist. Perfidia lor este fără margini, căci dacă Europa funcționează prost este și pentru că ei refuză să conceapă că ea ar putea funcționa mai bine.
Dar printre pro-europeni sau cei presupuși pro-europeni, cine se angajează cu adevărat să propună o Europa care să funcționeze, o Uniune politică care să dispună în toate împrejurările de mijloace de protecție a populației și a interesului comun?
Fiecare stat membru și-a dezvoltat strategia proprie ca și când ar exista 28 de variante ale Covid-19
De la început, gestionarea acestei crize în Europa a fost haotică. Doar Statele Unite au reușit să facă mai rău, președintele Trump tratând subiectul ca pe o farsă timp de multe zile.
Ne-au trebuit aproximativ două luni după izbucnirea pandemiei la Wuhan, în China, până să devenim conștienți de gravitatea sa.
Între timp, Italia se scufunda, fără ca vreo măsură serioasă să fie luată în țările vecine, nici pentru a o ajuta, nici pentru a se pregăti ele însele pentru invazia inevitabilă a virusului.
Nu s-a încercat nimic pentru a împiedica răspândirea sa în cele patru colțuri ale continentului și de cealaltă parte a canalului Mânecii, nici măcar închiderea stațiunilor de sporturi de iarnă, loc de amestec al populațiilor urbane europene.
Dimpotrivă, fiecare stat membru a început să-și dezvolte propria strategie, la sfaturile propriului comitet științific, ca și când ar există 28 de variante ale Covid-19.
Unii au optat pentru o izolare imediată și strictă, alții au ezitat înainte de a se hotărî; alții, până recent, nu luau nicio măsură de anvergură, pariind pe teoria “imunității colective”. Și în mijlociul acestei cacofonii, instituțiile europene își înmulțesc recomandările fără urmă de abordare comună.
Pentru a salva economia, o abordare minimalistă care uită esențialul
Dar să recunoaștem. La urmă urmelor, politica de sănătate nu este o competență a UE. În schimb, politica economică este; una de prima importantă. Și mai mult încă pentru cei care au în comun euro.
Totuși, la acest capitol crucial Europa nu este mai la înălțime decât pe plan sanitar. În vreme ce instituțiile federale americane s-au adunat și un vot transpartinic în Congres a decis deja un pachet de relansare și de reconstrucție de 2.200 de miliarde de dolari, Uniunea tergiversează de săptămâni. Din fericire, BCE a stabilizat sistemul financiar garantând un stoc de 759 de miliarde de euro de datorii și Comisia și-a golit buzunarele bugetului european pentru a veni în ajutorul regiunilor, șomerilor și IMM-urilor europene.
Căci dacă nu, la ce au ajuns până în prezent miniștrii noștri de finanțe: un program de împrumuturi cu dobândă redusă de câteva sute de miliarde pentru a ușura finanțele publice ale statelor celor mai afectate de criză.
O abordare desigur necesară, dar foarte minimalistă care uită esențialul: cum să facem pentru a reporni economia reală, peste câteva săptămâni, cu companii aflate în pragul falimentului și conturi publice naționale secate?
Este un spectacol jalnic în care unele din statele noastre demonstrează un asemenea grad de lipsă de solidaritate și de prevedere încât inima însăși a proiectului european riscă să dispară.
Această pandemie va fi distrus economiile noastre la fel ca un război. Lansarea unui nou plan Marshall este deci urgență. Comisia Europeană este mai mult decât vremea să se emancipeze și să lanseze inițiativa unui plan global de reconstrucție.
Ea trebuie să se adreseze opiniei publice și să-i arate că o altă cale decât catastrofa anunțată este posibilă. În plus, este singurul mijloc de a pune Consiliul European în față responsabilităților sale. Nu peste doi ani, nu peste șase luni, ci acum. La următoarea întrunire a șefilor de stat și de guvern.
Într-adevăr, acum trebuie pregătită relansarea activității întreprinderilor noastre. Acum trebuie creată speranța pentru întreprinzătorii noștri și pentru muncitorii noștri. Acum putem anticipa, nu când rețeaua noastră industrială și serviciile noastre vor fi aproape în colaps.
Să țintim mai sus
Economiștii sunt o dată cu toții de acord: pentru a fi eficace, acest plan trebuie să fie mare, de ordinul a cel puțin 8% din PIB, adică, cu alte cuvinte, cel puțin 1.000 de miliarde de euro. Această reconstrucție va fi ocazia, acum sau niciodată, să scoatem carbonul din modurile noastre de producție pentru a trece la o economie durabilă și a recupera teribilă întârziere din domeniul digital.
Desigur, nu poate fi vorba de credite. Ne adresăm unor companii deja supraîndatorate. Acest plan de redresare și de tranziție trebuie să se bazeze pe ajutoare directe și subvenții pentru investiții. Și nu statele, ele însele supraîndatorate, vor putea asigura finanțarea.
Făcând apel la piețele financiare, la cei care au economii și la investitorii instituționalizați trebuie să se finanțeze această relansare. Prin emisiuni de obligațiuni europene, sprijinite de bugetul european și al căror risc financiar va fi garantat de noi resurse curate, precum taxa pe carbon și taxa GAFA.
Nu, Uniunea Europeană nu este veșnică
Ca pe vremea lui Jacques Delors, Comisia este acum convocată la tribunalul istoriei. În fața incompetenței statelor ea trebuie să preia neîntârziat conducerea, altfel UE se va destrăma, și mult mai repede decât îndrăznesc să spere detractorii săi.
Nu, Uniunea Europeană nu este veșnică. Nimic nu este veșnic pe lume, Și Uniunea Europeană poate dispărea. Sentimentul de abandon este atât de mare încât în Italia, chiar dacă este exacerbată de Salvini, lipsa de atracție pentru UE a acestei țări fondatoare ia proporții îngrijorătoare.
Dacă răspunsul la criza economică ce va urma acestei crize sanitare nu este la înălțime, o ieșire a Italiei din UE nu este exclusă. După Brexit, proiectul european nu va supraviețui.
În această dramă, comportamentul țărilor numite zgârcite, aș spune chiar meschine, este separator. Cine poate crede la Haga sau la Berlin că prosperitatea Nordului ar putea dura pe un câmp în ruine în sud?
Germania a uitat poate Tratatul de la Versailles și până unde poate duce mizeria unui popor? Piața unică – și întâmplător piața italiană – nu este oare de 30 de ani motorul succeselor sale industriale și comerciale? Unde au dispărut cei ca Adenauer, Brandt, Schmidt, Kohl campionii Europei federale? Astăzi Germania nu are de propus decât soluții interguvernamentale, într-un fel de caricatură a Gaullismului pe care îl credeam dispărut.
Cum spunea Antonio Gramsci, “lumea veche moare, lumea nouă întârzie să apară și în acest clar-obscur apar monștrii”.
Unii au ieșit deja în scenă, că Viktor Orban, care își arogă toate puterile, ca un Horthy pitic, sub pretextul luptei contra pandemiei, profitând de această perioadă tulbure pentru a împinge la paroxism lovitura sa de forță contra democrației liberale în indiferență colegilor săi.
O indiferență pe care o resimt ca pe un adevărat sentiment de trădare față de Părinții fondatori. Față de cei care au avut curajul să respingă demonii războinici ai naționalismului și protecționismului pentru a construi o Europa democratică și prosperă.
Trebuie să ne hrănim din exemplul lor dacă nu vrem ca generațiile noastre să apară drept lașe și capitularde în viitoarele manuale școlare. Trebuie să dăm dovadă de îndrăzneală și de curaj pentru a desăvârși proiectul lor și a face să apară o adevărată uniune politică.