Președintele Donald Trump a cerut ca SUA să dispună de 12 portavioane aflate în serviciu, un deziderat neîmpărtășit de Pentagon
Pe baza Fleet Response Plan , care a intrat în vigoare în 2003, marina militară americană trebuia să fie în măsură să desfășoare, la orice moment, cel puțin 6 grupuri aeronavale din cele 12, câte dispunea la vremea respectivă.
Totuși, de atunci și odată cu retragerea portavionului USS Enterprise, care nu a fost încă compensată de intrarea în serviciu a portavionului USS Gerald Ford, care inaugurează o nouă clasă de astfel de nave, marina nu dispune decât de zece portavioane. Adică pragul minim impus de legea federală.
Însă, la un an după sosirea la Casa Albă, președintele Trump și-a anunțat intenția de crește la 12 numărul portavioanelor americane.
„Am vorbit cu oficialii ai marinei și ai industriei pentru a discuta despre planurile mele de a întreprinde o extindere majoră a flotei noastre militare, inclusiv al 12-lea portavion de care avem nevoie”, a declarat liderul de la Casa Albă.
Și, conform planurilor actuale, se pune problema ca US Navy să poată dispune de o flotă de 355 de nave de război, din care 12 portavioane, până în 2065. Numai că Pentagonul nu are aceleași idei.
În mai 2019, Pentagonul a trebuit să facă un pas înapoi după iritarea stârnită în Congres în legătură cu intenția sa de a retrage din serviciu portavionul USS Harry S. Truman, care mai avea un potențial de 20 de ani în față.
Și asta pentru a economisi aproximativ 30 de miliarde de dolari în următorii 25/30 de ani pentru a finanța o duzină de distrugătoare din clasa Arleigh Burke și noi submarine nucleare de atac. Sau chiar finanțarea de noi capacități, cum ar fi navele autonome, scrie Opex 360.
Acestea fiind spuse, Pentagonul nu este la prima încercare de acest gen.
În 2014, el a încercat un demers similar cu portavionul USS George Washington, care urma să meargă la doc pentru o revizie capitală la jumătatea perioadei de exploatare.
Congresul s-a opus cu tărie și administrația Obama a fost forțată să facă pasul înapoi, pe măsură ce se profilau alegerile de jumătate de mandat.
Dar US Navy nu lasă garda jos. Cel puțin asta se înțelege din recentele declarații făcute de Thomas Modly, secretarul (interimar) al Marinei.
Acesta a declarat, la 29 ianuarie, în timpul unei intervenții în fața Center for Strategic and Budgetary Assessments , că va prezenta curând o „evaluare a structurii forțelor, care va determina numărul și tipurile de nave de care marina are nevoie”.
Modly a explicat că „cei responsabili ar trebui să fie mai realiști cu privire la ceea ce va fi realizabil în următorul deceniu, în loc să planifice o viitoare forță marină”, care va fi operațională „când vom fi cu toții morți”.
În plus, a continuat el, „trebuie să fim în multe locuri simultan și trebuie să complicăm calculele adversarilor noștri din regiunea Pacific”.
De asemenea, a adăugat Modly, „există anumite platforme în care trebuie să investim și pe care nu le avem în prezent. Trebuie să mergem înainte, atât pe partea de cercetare, cât și pe cea de dezvoltare și poate crește și dimensiunea bazei industriale pentru a produce aceste capacități”.
În ceea ce privește numărul portavioanelor, Thomas Modly a spus că se așteaptă ca acesta să fie mai mic de 12.
În plus, el a subliniat costul semnificativ al acestor nave (13 miliarde de dolari pentru un portavion din clasa Ford) care, potrivit acestuia, constituie „ținte atractive”.
„Desigur, dezvoltăm tot felul de sisteme pentru a le face mai puțin vulnerabile, dar ele sunt totuși ținte mari”, a declarat secretarul Modly
Problema vulnerabilității portavioanelor a fost ridicată de senatorul Angus King în timpul unei audieri a amiralului Michael Gilday, șeful operațiunilor navale a marinei SUA.
Și pentru a-și ilustra punctul său de vedere, senatorul a menționat amenințarea armelor hipersonice.
„Fiecare portavion pe care-l avem poate dispărea într-un atac coordonat”, a spus parlamentarul, invocând viteza acestor arme.
În Franța, șeful Statului Major Naval, amiralul Christophe Prazuck, a relativizat amenințarea rachetelor hipersonice la adresa portavioanelor.
„Pentru a ajunge la un grup aeronaval, racheta este ultima verigă a așa numitului „kill chain”: înainte de a trage racheta, trebuie localizat un grup aeronaval în mare liberă, apoi trebuie identificat precis și cu certitudine portavionul printre navele de escortă, acestea în cadrul unui trafic comercial dens, deoarece, astăzi, realitățile globalizării au șters orice segregare între traficul comercial și zona de criză ", a spus amiralul francez, în cadrul unei audieri parlamentare.
În plus, așa cum subliniază Institutul Francez pentru Relații Internaționale în ediția din 2020 a raportului său Ramses, „rămâne dificil din punct de vedere tehnic să vizăm navele moderne la sute de kilometri distanță, mai ales că un portavion nu se deplasează niciodată fără o escortă care să compenseze punctele sale relativ slabe, putând răspunde la capacităților adversare susceptibile de a o ataca”.