Aceste cuvinte zguduitoare ale lui Cioran despre obstacolul Morții, pe care fiecare îl are de trecut, descriu cum nu se poate mai bine angoasele omului contemporan față de sfârșitul său fizic.

Hedonismul lumii de azi, lăcomia cu care omul se aruncă în plăcerile vieții, egoismul și indiferența față de suferința celui de lângă el nu sunt decât semnele groazei de propriul sfârșit.

Asemenea unui condamnat la moarte, care comandă la ultima cină o mulțime de bunătăți, cu zadarnica nădejde că plăcerea burții umflate îl va face să uite măcar o clipă că dincolo de ușă îl așteaptă scaunul electric cu reostatul pregătit.

Disperarea cu care lumea civilizată trăiește clipa este invers proporțională cu credința în Înviere, în viața de apoi. Cu credința în Dumnezeu.

Deși Dumnezeu a avut grijă ca, în timpul trecerii Sale ca Om pe pământ să lase suficiente și puternice semne. Evangheliștii relatează trei învieri din morți (în afară de propria Sa Înviere) pe care Iisus le-a făcut în cei trei ani de misiune. Una dintre ele este pomenită duminica aceasta.

Mântuitorul se îndrepta spre Nain, un oraș aflat la vreo 15 kilometri de Nazaret, însoțit ca de obicei de un alai numeros. Iată însă că din cetate iese un alt alai, funerar acesta. Mortul dus la groapă era un adolescent, „singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă”, scrie Evanghelistul Luca, a cărui relatare sobră lasă doar să se ghicească contrastul dintre cele două cortegii: Viața se întâlnește cu Moartea.

Spre deosebire de alte dăți, când Iisus îl lasă pe cel aflat în nevoie să facă primul pasul spre El, acum, impresionat de lacrimile mamei, intervine. Se apropie de coșciug și, cu voce puternică, strigă: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Cuvinte a căror forță sparge porțile lumilor și îl smulge efectiv pe adolescent din ghearele Morții. Luca povestește minunea cu o simplitate spartană: „Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui. Și frica i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu.”

Dar frica omului contemporan, ca și memoria lui, este scurtă. Asemenea gazelei abia scăpate din colții leopardului, care a și uitat primejdia și începe să pască iarba grasă a savanei dând încântată din peticul de coadă. Orizontul său nu trece de următorul smoc.

Odată, niște studenți l-au întrebat pe Isaac Newton cum de el, un om atât de învățat, poate crede în învierea morților cu trupul la Judecata de Apoi. Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a amestecat nisipul cu niște pilitură de fier, și apoi le-a cerut studenților să despartă fierul de nisip. „Așa ceva este imposibil!”, au zis ei.

Newton a zâmbit, a luat un magnet cu care, în câteva clipe a extras particulele de fier din nisip.

„Dacă eu pot face așa ceva, atunci și El, care a făcut lumea și oamenii, trebuie să aibă un magnet cu care să adune la sfârșitul vremurilor toate particulele corpului nostru și să-l învie!”