Iată cum Franţa o trimite acasă pe Marine Le Pen, de data aceasta. Se va mai ivi multe alte ocazii să revină fiindcă înfrângerea e, în fond, onorabilă iar prezenţa sa e pe cale să devină normalitate în peisajul politic francez. E tot ce doreşte şi cum a mai spus că va participa cu încăpăţânare la toate alegerile până va câştiga.
Dar mai presus de toate, Franţa de astăzi trimite la Élysée pe Emmanuel Macron, un tânăr care a fost ministru în guvernul Hollande, din care a fugit când a simţit din ce parte bate vântul, care a muncit pentru un bancher precum Rotschild, dar care a dorit totdeauna steagul albastru al Europei alături de el în toate apariţiile, în piaţă sau la Tv.
Aproapte toată presa internaţională îl zugrăveşte ca pe Un tânăr care a ştiut să rămână echilibrat, rece şi conştient în faţa provocărilor grele ale lui Le Pen într-o ''faţă-n faţă'' finală care probabil ar fi terminat pe oricare dintre candidaţi. Macron iubeşte pe Picasso şi pe Aznavour, are o soţie cu 24 de ani mai în vârstă decât el, stau împreună de când era un puştan, are un fel de a vorbi potolit şi, are o idee fixă: să facă în aşa fel ca Franţa să fie un punct de referinţă în Europa şi să relanseze colaborarea tradiţională cu Germania pentru a crea o Uniune europeană nouă şi mai puternică, mai curajoasă şi prezentă în teribilele provocări globale de început de mileniu.
Macron ştie foarte bine că nu va putea să se culce pe laurii victoriei. Pur şi simplu nu va avea timp. Şi ar fi bine ca acest mesaj să treacă repede dincolo de uşile capitonate, de multe ori departe de cetăţeni, dincolo de cancelariile şi instituţiile europene. Lupta împotriva populismelor din sânul Europei e abia la început de drum, fantasmele tristului şi tragicului trecut european sunt gata să izbucnească în multe colţuri ale continentului, poate chiar la apropiatele alegeri legislative franceze de luna viitoare. Acea Franţă care a îngropat Constituţia europeană cu referendumul din 2005, ieri şi-a amintit că este o ţară fondatoare a Europei, şi-a amintit de Scumann şi Mitterand, de Monet şi Delors.
Şi cu siguranţă este o mare ştire care soseşte de la Paris pentru toţi europeniştii de ieri, de astăzi şi de mâine. Dar e abia începutul de drum. E mult de lucru şi multe probleme pe care cetăţenii europeni cer să fie rezolvate: de la criza economică încă neterminată, până la solidaritatea faţă de cine nu are sau e în căutarea unui loc de muncă, de la lupta împotriva terorismului, până la criza migranţilor, de la crizele sociale ale Europei până la construirea de noi obiective.
În fond, mesajul pe care francezii l-au dat Europei este cât se poate de clar. O altă şansă, un alt act de încredere către valorile şi principiile europene, care trebuie să fie confirmate şi renovate cu noi idei şi speranţe. Mesajul este acesta. Este datoria Europei să-l aplice punct cu punct.
Sunt şi opinii în defavoarea sa, care nu-i dau mari şanse proaspătului preşedinte, îl văd înfrânt de problemele majore pe care le are Franta, cele economice, şomajul dar şi cea a imigranţilor. Le Pen a evoluat fulminant, a fost votată masiv de francezii care nu mai vor imigrinaţi în ţara lor, dar nu a fost să fie...
Recomandările noastre
