Invitatii EVZ
Macron și Merkel nu reușesc să-și impună candidații în fruntea Comisiei Europene. Paradoxal, hegemonia franco-germană se întărește
După negocieri complicate, liderii guvernelor pro-Europa și marile familii politice ale Sistemului par să se îndrepte spre un acord cu privire la împărțirea prăjiturii, adică a funcțiilor de conducere în Uniunea Europeană. Evident, toată lumea a trebuit să facă unele concesii, dat fiind că partidele care au condus până acum Europa, popularii și socialiștii, au nevoie pentru a obține majoritatea în Parlament și de voturile nou-constituitului grup Renew Europe, format din fostul grup ALDE, la care s-au adăugat europarlamentarii de la En Marche și USR-PLUS.
Din câte se pare, Macron a renunțat la ideea de a-l spriini pe Michel Barnier drept șef al Comisiei Europene. Nu se știe, însă dacă de voie sau de nevoie... În contrapartidă, grupul Renew Europe ar urma să-l propulseze pe federalistul furios Guy Verhofstadt în fruntea Parlamentului European. Târgul nu este neapărat foarte avantajos pentru Macron, care nu are niciun interes să-l ajute pe Verhofstadt să-și vadă visul cu ochii. Belgianul pare să aibă, însă, sprijinul unei părți importante a parlamentarilor Renew Europe și îi manevrează în interes personal, deși purtătorul său de cuvânt neagă că și-ar dori această funcție.
Ca urmare, președintele francez pare silit să accepte compromisul, dar așteaptă o mulțime de concesii, în schimb. În primul rând, ca PPE să găsească un candidat mult mai serios decât Manfred Weber la șefia comisiei. Aceasta este, de altfel, și sensul declarațiilor lui Macron, care s-a arătat gata să o susțină pe Merkel pentru această poziție. Deocamdată, însă, Partidul Popular European și Merkel nu au un Plan B, deși e din ce în ce mai clar că Manfred Weber nu are suficienți susținători în Consiliul Europei ca să poată deveni președinte. Președinții de state și premierii care fac parte din Consiliul European se vor întâlni joi, la Bruxelles, pentru a încerca să găsească o formulă viabilă, dar e greu de crezut că vor ajunge la un acord general. În 2014, negocierile au durat până în august, deși calculele erau mult mai simple atunci, dat fiind că popularii și socialiștii aveau majoritatea.
Acum, marea problemă este că noul Parlament European trebuie să se reunească în prima săptămână din iulie, iar eurodeputații trebuie să-și aleagă președintele. Sub presiunea timpului, varianta Verhofstadt pare cea mai bună, întrucât ar da posibilitatea Consiliului European să împartă celelalte funcții de top (șefia Comisiei Europene și președinția Consiliului European) între populari și socialiști. Tensiunile sunt, însă, foarte mari nu numai între familiile politice europene, ci și între țări. Premierul socialist al Spaniei vrea să-și folosească poziția de cea mai mare țară din UE cu un guvern pro-european după Germania și Franța pentru a lua locul Italiei. E un plan ambițios, mai ales că Italia a obținut după alegerile din 2014 nu mai puțin de trei poziții de mare responsabilitate (președinția Parlamentului European pentru Antonio Tajani, numirea Federicăi Mogherini în funcția de înalt reprezentant UE pentru afacerile externe, dar, mai ales, președinția Băncii Centrale Europene pentru Mario Draghi).
De această dată, italienii vor plăti, însă, cu vârf și îndesat votul pentru populistul Matteo Salvini și disputele nesfârșite între Roma și Bruxelles pe tema imigrației și a politicilor fiscale. E un avantaj imens pentru spanioli care, dincolo de faptul că reprezintă cel mai mare grup național de pe băncile socialiștilor, par să acționeze în comun, indiferent de culoarea politică, pentru a-și îndeplini obiectivele naționale. Premierul spaniol Pedro Sánchez râvnește un post de primă mână pentru colegul său de partid Josep Borrell, actualul ministru de Externe al Spaniei, dar și fost președinte al Parlamentului European. Ar fi vorba chiar de poziția de Președinte al Consiliului European, în condițiile în care candidatul socialiștilor Frans Timmermans nu primește șefia Comisiei Europene.
Dar Spania mai are o țintă importantă- să o impună pe Nadia Calviño, ministrul spaniol al economiei, drept comisar UE pentru buget. După cum vedeți, din toate aceste jocuri de putere, țările Europei de Est sunt, practic, excluse. Nici statele din Nord și Sud (cu excepția Spaniei) nu au prea mari șanse de a fi luate în calcul. Toți acești outsideri vor primi în compensație funcții decorative, așa încât Estul, Sudul și Nirdul Europei să pară băgate în seamă. Sentimentul meu este, însă, că alianța franco-germană se întărește. Plecarea iminentă a Marii Britanii din UE și faptul că populiștii din Italia și Polonia au fost eliminați din start din orice calcule politice înseamnă un singur lucru: Berlinul și Parisul vor dicta și maiautoritar decât până acum mersul Europei, iar Macron și Merkel vor concentrarea atributelor suveranității la Bruxelles.
Recomandările noastre
