Oficial, politica trebuie făcută cu raţiune. Votul trebuie dat celei mai bune variante din punctul de vedere al electoratului.
Cu toate acestea, politica este făcută de mase din instinct. Nu din acel instinct naţional de care vorbea Nicolae Iorga şi, ulterior, Take Ionescu. Ci dintr-un soi de atracţie fatală, de decizie iraţională. Iar asta se întâmplă mai ales la noi, în România, ţara aflată la Porţile Orientului, unde, după cum zicea Raymond Poincare, nimic nu este luat în serios: „Mais que voulez vous? Nous sommes ici aux portes de l’Orient ou tout est pris a la legere”.
Aici intervine charisma/ harisma liderului, omului politic. Cuvântul harismatic derivă de la grecescul haris, care înseamnă „har”, însă şi „dar”. În Biblie e folosit cu sensul de calităţi supranaturale date de Duhul Sfânt. În politică e vorba despre magnetism, despre capacitatea personală de a convinge masele cât mai largi. România a avut, slavă Domnului, lideri harismatici: Brătianu, Maniu, Antonescu etc. Codreanu, de exemplu, nu trebuia să rostească nimic: impunea! În prezent, sunt puţini politicieni care posedă acest dar. Îi numeri pe degete. Unul e Băsescu, dar vă rog să reţineţi că frumuseţea nu are nimic de-a face cu harisma.
Situaţia e albastră. Ce se va întâmpla, vom putea ieşi şi din acest impas? „Om muri şi-om vedea” e cel mai bun răspuns care poate fi dat, cu tot umorul său macabru. Vorba care a făcut furori sub comunism îi aparţine poetului avangardist Stephan Roll, alias Ghiţă Dinu, fiul celui cu Lăptăria lui Enache. Un superb chefliu, prieten cu genialul pictor, marele postimpresionist european Lucian Grigorescu.
Ce ţară blestemată, să fie condusă numai de ciocoi. De arendaşi ai ţării, care-au transformat speranţa în dezamăgire, bucuria în ură, dragostea în venin.
Ce speranţe poţi avea în aceste clipe? Poate a supravieţuirii, deşi aceasta este de cele mai multe ori cumplită. Nu degeaba, popular se spune că în vremurile apocaliptice oamenii se vor ruga la morminte: „Ieşiţi voi, ca să intrăm noi în locul vostru”.
Nu-s deloc pesimist, dar chiar nu mai văd soluţii. Iar redresarea trebuie făcută pentru toţi cei 26 de ani scurşi, parcă-n zadar. Oare câte generaţii vor mai trebui sacrificate, ca România să-şi revină? Câte altare ale jertfei va trebui să mai ridicăm? O fi acesta blestemul neamului românesc? Scurte, prea scurte momente de glorie, urmate de triste şi răvăşitoare decenii? O viaţă zdrobită, marcată doar de momentele esenţiale: naştere şi căsătorie, eventual naşterea pruncilor? Om muri şi-om vedea! Dar măcar să murim frumos!
Recomandările noastre
