Nu se mai simt ideile lui Canetti despre minunata senzație de a te pierde în mulțime, de a fi una cu oamenii din jur…

Mă uitam la chipurile oamenilor și  luați laolaltă, par mai degrabă o aglomerare de indivizi adunați care se gândesc doar la problema lor, la destinul lor personal. Comunicarea și legătura între ei se reduce la miștocăreala față de cei care îi stpânesc, adunați sub forma unor crimă organizată, numite pretențios partide politice. Elias Canetti este un scriitor evreu de origine bulgară, născut la Ruse, care ȋn 1981 primea premiul Nobel pentru literatură, după ce ȋn 1960 lansa o  lucrare impozantă: ”Masele și puterea”. “Greutatea acestei lucrări este dată de volumul mare de informaţie şi de numeroasele referinţe bibliografice. Autorul te trece prin atât de multe perioade istorice, prezintă atât de multe popoare, ȋncât volumul de informaţie devine imens.

Pentru că există în noi frica de contactul interuman specifică omului modern Canetti arată faptul că numai ȋn interiorul masei omul poate fi absolvit de acest sentiment. “De ȋndată ce te-ai predat masei, - spune el -, nu te mai temi de atingerea ei”. Se poate produce o « contopire », ca şi cum ar fi vorba despre interiorul unuia şi aceluiaşi trup.

Se atinge momentul prețios ȋn care toţi cei implicaţi se eliberează de diferenţe şi se simt identici. Uitând de rang, avere, situaţie. “Numai stânşi laolaltă oamenii se pot elibera de poverile distanţării”. Semnificativă este concluzia că “de dragul acestei clipe fericite de uşurare, ȋn care nimeni nu este mai mult şi mai bun decât celălalt, se transformă oamanii ȋn masă, cu toate că însăşi descărcarea poartă ȋn sine germenii descompunerii masei.”

N-am simțit nimic din cele scrise de Canetti la ”Zilele Clujului” de anul acesta. Doar oameni însingurați, solitari sau solitari cu familiile lor, asistând aproape fără emoție la spectacolele de pe scenă. În ochi li se putea citi doar sensul binelui către mai bine, spre și mai bine. Pentru ei și familiile lor. Fiecare cu lumea lui, privind dansurile și ”cântările” artiștilor. Altădată, îmi amintesc bine,  ”prostimea” privea, parcă mai cald și cu mai multă compatibilitate unul spre celălalt, prin fumul mititeilor cu ochii spre scenele improvizate, unde transpirau dansatorii populari la ”Cântarea României”.

Înstrăinarea dintre oameni se simte azi cel mai puternic, deși ei par a fi tot mai preocupați de ”socializare”.

Stațiile de amplificare, artiștii, grupurile de daci și romani, roboți, parade ale portului popular sunt, și ele, exerciții de oboseală fără chef, fără un zâmbet: obida într-o gestică meschină care, din fericire, le mai aduce un bănuț, completând o părticică din ce le fură Statul, în goana lor de îmbuibați, care vor să ne ”alinieze” la Europa…

Am trecut în zbor transformându-ne în mai puțin de 40 de ani, de la ”lumpenproletariat” la ”lumpencapitaliști”.

În noua cântare a României ”europeană” în fața Universității clujene neomarxizate s-au aliniat ”reprezentanțe” tonetizate  ale unor țări ale lumii, care încercau, fiecare după posibilitățile financiare să arate o ”fotografie” a specificul țării lor, într-un exercițiu forțat, obosit de  termenul fals, indus cu forța: multiculturalitate.

A lipsit, spre rușinea Clujului, un eveniment pe care pare să-l fi uitat toată lumea. Nimeni nu l-a pomenit, măcar, deși ”Zilele  orașului” de anul acesta a coincis cu ziua (tristă) a bombardării Clujului.

În acea zi în care se sărbătoreau (nu știu de ce) ”zilele Clujului”, tocmai se împlineau 80 de ani de la bombardarea orașului de catre anglo americani. M-am mirat că ziariștii clujeni, pe care îi știu oameni cu o solidă cultură, au scăpat acest ”amănunt”. Singurul care a considerat că e cinstit să ne amintim și acest moment a fost Liviu Man - în ”Gazeta de Cluj”, printr-un excelent material al unui colaborator.

”Acum opt decenii într-o bază militară aviatică din Marea Britanie și într-una din Italia, câțiva piloți și echipajele așa numitelor fortărețe zburătoare își așteptau ordinele de atac, asupra Clujului.

Într-o lume tristă, marțială și sacadată de marșuri, odine de scurte care nu se discută, mai exista zâmbet, mai exista caritate, mai exista speranță. (…) Moartea pornea spre țara de dincolo de păduri, de dincolo de orizontul știut de oamenii legați prin legile firii de glie. În curând, la Cluj, la orele când soarele dimineți unei zile de post se înălța spre zenit, urletul alarmei aeriene răsună amenințător. (…) Pentru mai bine de 360 de clujeni a fost ultima zi a vieții, orașul a fost rănit de vulturii iscați de gâlceava oamenilor ce se credeau zei.

Paradoxal clujenii nevinovați, unii morți eroic în încercarea de a scăpa alți oameni nu au măcar o placă memorială, o scurtă inscripție ce să amintească de clipa aceea în care au avut o singură vină, nu au fost de partea mai puternică a zilei sau a istoriei. (…) Dar pentru cei nevinovati, dar pentru lacrimile si durerea victimelor colaterale nu se mai găsește nici piatră, nici sculptor să le păstreze memoria, ca pe un avertisment de a nu lasă zeii autoproclamați să se mai scalde în intrigile secretelor secretizate, demențelor milenariste, visurilor neghioabe despre țări noi și oameni noi, paradisuri pline de uniforme fără fond”.

”Dar cu noi cum rămâne?” - se întrabă autorul…

Chiar așa: cum rămâne?  Suntem niște anonimi în jocul strategiilor și jocurilor tactice din Statele majore de pe lângă cancelariile fezandate in secretul condamnării fără vină. Rămânem în haosul destinului unui plan cu ordine marțiale.

Răspunsul există de mult, și este dat tot de Elias Canetti.

Ne transformăm pas cu pas, în ceeace el numește ”masă agresivă.”  Masa oamenilor care se constituie ȋn vederea unui ţel ce poate fi atins rapid. Acele mase de oameni posedate de ideea uciderii (fixată precis): ţinta este totul, victima fiind atât o ţintă cât şi punctul celei mai mari concentrări care reuneşte ȋn sine gesturile tuturor. Masele agresive sunt foarte vechi şi se trag dintr-o unitate primordială: haita vânătorească. Ele exercită două modalităţi de atingere a scopului, fie prin expulzare, fie prin omor colectiv. Chiar dacă descompunerea maselor agresive este rapidă după ce şi-au obţinut victima.

O astfel de categoria am putut vedea, recent, și noi, românii.

Razvan Boanchiș vorbește despre ea, cred, cel mai inspirat, într-un editorial: ”Salamandrele oengiste adunate cucernic sub fundul „iconic” al Girafei de la Antipa. Bineînteles că nu le-a susținut material absolut nimeni. Spre Piața Victoriei veneau din văzduh sticle cu apă minerală, ceai, sandwich-uri și niște labe galbene cât capacul de veceu, pe care scria „Toți pentru represiune” sau așa ceva. Frumos e că trotinetarii din Generația Gadget ne scot acum ochii.(…) Am exagerat un pic. 95% dintre cei din Piața Victoriei au fost acolo neplătiți. Și chiar nu glumesc.

Doar agitatorii erau bine unși, iar acest lucru se vedea pe centurile de socializare. Din păcate, niciunul dintre fraierii din convingere n-are superioritatea să recunoască „da, dom’le, am greșit!” Dacă nu citești o carte, dacă ești on-line, dacă vorbești giboneza corporatistă, de unde să-ți vină inteligența și un dram de cultură? De la booster? De la steagul galben-albastru pus la poza de profil? De la „Stați acasă! Spălați-vă pe mâini!”? Acum văd că se spală ei pe mâini de Coldea. Dar „Codruța noastră” ce face? „Codruța noastră” ne reprezintă cu cinste la Bruxelles. Codruța, vino și tu câteva zile pe acasă! Măcar în calitate de martor”.