Până la demolările masive de la începutul anilor ’80, la Podul Izvor, în dreapta Dâmboviţei, la câteva zeci de metri de Teatrul „Bulandra”, aşezat pe celălalt mal, se afla Piaţa Lăutarilor, tolerată în mod tacit. În capătul dispărutei străzi Uranus, care îşi începea de acolo urcuşul, se strângeau zilnic 15-20 de instrumentişti, uneori chiar mai mulţi – unii purtând pantofi de culoare albă –, în căutare de angajament. Clientul venea împreună cu un iniţiat care îl prezenta starostelui şi începea tocmeala pentru o nuntă, un botez sau o petrecere, în Bucureşti sau în provincie; se purtau tratative legate de solist. Dacă înţelegerea nu se stabilea, de obicei din cauza tarifului sau a arvunei pretinse, era abordat un alt „impresar” şi tocmeala era luată de la capăt.

Angajaţi sâmbăta şi duminica la nunţi, în timpul săptămânii lăutarii cântau în restaurante şi bodegi, unde erau plătiţi de clienţi. După venirea noului regim la putere, treptat, lăutarii de taraf se împuţinaseră. Existase un reviriment şi pentru ei, mai ales în anii ’60, spre sfârşit, când se deschiseseră localurile semiparticulare ale mandatarilor. La restaurantul „Doi Cocoşi”, înainte de intrarea în Mogoşoaia, în capătul şoselei spre Ploieşti, cânta un taraf care iscase un mic scandal. Întrucât luau masa acolo nişte oameni de afaceri italieni, muzicanţii, trecuţi de prima tinereţe, s-au gândit să le zică ceva care să le amintească de patrie. Ştiau un cântec de pe vremuri, aşa încât zile în şir l-au cântat… Era imnul lui Mussolini. L-au tot cântat până când s-a găsit cineva care să recunoască melodia – un suflet de stânga – şi să protesteze, indignat că se poate auzi aşa ceva într-o ţară socialistă…

Tot pe atunci, un mic taraf se producea seară de seară, după ora 20, la restaurantul „Debarcader” de pe malul Lacului Herăstrău, local cu două încăperi şi o grădină de vară înconjurată de spaliere pe care primăvara se căţăra o iederă debordantă. În apropiere erau câteva terenuri de tenis redeschise nu de mult, un club de canotaj şi restaurantul „Parc”, ridicate, ca şi „Debarcaderul”, la sfârşitul anilor ’30.

La restaurantul „Debarcader”, clienţii veneau pentru bucătăria neaoşă şi pentru aşezarea sa discretă şi plăcută; toamna târziu se zăreau prin ferestre lacul secat şi arborii desfrunziţi. Soseau aici oameni corpolenţi, trecuţi de 40 de ani, unii cu inele de aur pe degete – gestionari, şefi de mâna a doua şi a treia, mici directori cărunţi însoţiţi de amante – şi se mai nimerea câte o pereche cu gusturi romantice. Fix la 8 seara intra cu paşi de pisică taraful compus din viorist, acordeonist şi contrabasist, modulând acorduri de café-concert: Avant de mourir al lui Boulanger sau chiar Frumosul rozmarin de Kreysler. Urma o piesă de virtuozitate; de regulă Ciocârlia sau Hora staccatto. După care, în funcţie de ce le dicta intuiţia, lăutarii treceau la vechi piese de folclor bucureştean: Inel, inel de aur, Când toca la Radu-Vodă, Pe uliţa armenească, violonistul transformându-se în gurist. Cânta şoptit, dulce, ciupind din când în când corzile diblei, aplecat spre urechea muşteriului însoţit de o femeie, care-i făcuse cu arătătorul semn să se apropie de masa lor. Urma o romanţă, apoi încă un cântec popular, vechi şi acela, întrerupt de vreo două-trei ori cu un: „Ascultă cum zice-acuma…”. La sfârşit, clientul scotea din portofel o bancnotă şi reieşea din plecăciunea vioristului, care se întâmpla s-a tragă peste bărbie şi obraz a saftea, dacă hârtia fusese de 25 sau de 50 de lei. La chef, bancnota de 100 era lipită zgomotos, cu scuipat, pe fruntea muzicantului.

La începutul anilor ’70, la restaurantul „Opera” de la parterul unui bloc interbelic de pe strada Dr. Lister, lumea venea anume să-l asculte pe Dumitru Dona Siminică, un cântăreţ care avea un public restrâns, dar foarte fidel. Dona Siminică era angajatul localului, cânta seară de seară la microfon, iar după ce îşi termina repertoriul, la sfârşitul programului, cânta – însă pe alese – şi la mesele unor clienţi.

Abia trecut de 50 de ani, guristul era suplu, îmbrăcat corect, şi avea o voce ieşită din comun, evocând tenorii castraţi de-acum câteva sute de ani, de pe vremea lui Vivaldi. Cântecele pe care le interpreta erau vechi, de la începutul secolului, iar unul nespus de vechi: La Şalul cel negru. Glasul său unduios, rafinat şi efeminat se potrivea de minune bucăţilor nostalgice, tânguite, sfâşiate de melancolie: Afară e-ntuneric, Moşule, te-aş întreba, Cine are fată mare, Foaie verde, trei smicele… Acompaniamentul era pe măsură; un tempo ce desfide graba, cu introduceri ample, tărăgănate, orientale. Nu se ştie din ce motive, a trebuit să părăsească restaurantul „Opera”. Ultimul local în care a cântat era situat la câteva staţii de autobuz depărtare de Piaţa Rahova.

Multe cântece, în Bucureşti, dar şi în provincie, erau o cronică orală, spontană şi plastică: „Dacă vrei să-ţi iei o slujbă/ Mergi la IF şi-ţi dă o drujbă/ Pleci cu drujba-ntr-o vâlcea/ Tragi de sfoară/ Nu pornea;/ Ia broşura şi citeşte/ Drace! Scrie pe ruseşte”.

În anii ’30 se încercase, prin Luna Bucureştilor, să se dea o replică modernă vechiului Târg al Moşilor şi tradiţiilor sale atât de vii în Capitala de atunci. În 1959, an în care se aniversau 500 de ani de existenţă a Bucureştilor, a apărut în Târgul Moşilor, toamna, la vremea mustăriilor, o terasă, „La prispa-naltă”, decorată după schiţele pictorului Constantin Piliuţă. Cânta acolo un taraf autentic, având-o ca solistă pe Maria Tănase. Pe atunci, Maria Tănase mai putea fi auzită seara la restaurantul „Continental”, de pe Calea Victoriei, acompaniată de Fărămiţă Lambru. Ulterior anilor ’60, avea să cânte la „Continental” şi Ioana Radu – romanţe, acompaniată de un violonist şi un pianist. Aceasta era pe atunci muzica adecvată unui local cu pretenţii. Sau muzică uşoară, alternată cu romanţe, într-un regim sonor decent, chiar dacă se foloseau microfonul şi staţia de amplificare.

Desigur, în anumite localuri sau în barurile de noapte („Continental” şi „Melody”), ritmul era mult mai alert, întrucât se şi dansa. Însă isteria sonoră a apărut, cel puţin în trei localuri, abia în anii ’70 ai secolului trecut. Existau şi până atunci oameni care dădeau până la refuz volumul radioului sau al magnetofonului, însă în restaurante intensitatea muzicii era rezonabilă. Ceea ce se putea spune şi despre „ceaiurile” dansante din casele particulare, organizate la sfârşit de săptămână în unele apartamente de studenţi sau elevi în ultimele clase de liceu. La mijlocul anilor ’60, odată trecută moda muzicii uşoare italiene, se dansa pe melodiile lente, languroase, ale lui Salvatore Adamo sau pe tangourile lui Nat King Cole. Un deceniu mai târziu, din cauza difuzoarelor dezlănţuite, orice petrecere, chermeză sau nuntă echivala cu un vacarm în care, dacă încercai să discuţi cu cineva, nu auzeai ce spune şi nici nu erai auzit.