Puţină lume ştie însă că în Centrul Vechi,  există şi câteva locuri blestemate. Că aici, de-a lungul vremurilor, nu a fost numai veselie, ci au fost şi oameni care au suferit crunt. Iar suferinţa lor, a lăsat urme adânci în acest loc. Întâmplări care de care mai ciudate, sunt legate de povestiri sinistre. Unele par doar scorneli sau secvenţe de groază inventate de cineva cu mintea  bolnavă. Şi totuşi, multe dintre aceste aşa-zis legende, se referă la oameni cu nume şi prenume şi sunt localizate în timp. Ba chiar unele documente oficiale ale vremii consemnează că aceste întâmplări au avut loc. Urmările lor se manifestă şi astăzi.

Luaţi de iureşul petrecerilor, oamenii care vin în Centrul Vechi, nu mai au timp să vadă şi să audă că, de foarte multe ori, lângă ei, se întâmplă ceva ciudat. Există însă şi excepţii. Există zeci de martori care confirmă că au auzit sau văzut lucruri inexplicabile. Să le luăm pe rând.

Spitalul Poştelor 

În spatele vechii Biserici Stavropoleos de pe strada Franceză, se află o  clădire monument de arhitectură, în care se află astăzi Institutul Naţional de Recuperare, medicină fizică şi balneologie. Pe vremuri, clădirea adăpostea un spital. Unul dintre cele mai vechi spitale din Bucureşti. I se spunea Spitalul Poştelor.

O poveste cumplită este legată de acest loc. Există, către biserica Stavropoleos, o aripă a bătrânului spital (foto), în care pe vremuri nimeni nu avea acces, în afară de câţiva angajaţi. Unii dintre ei medici. Un loc secret adică. Există însă un martor care a lucrat acolo şi care spune că, spre deosebire de restul saloanelor, în această aripă unde nu era voie să se intre, erau amenajate nişte separeuri. Cam cum sunt la camerele de gardă de la spitalele moderne de astăzi. În fiecare zi, în această aripă, erau aduşi bolnavi. De regulă oameni ai străzii, sau oameni care nu aveau pe nimeni. Deci, de care nu se interesa nimeni.

Unii dintre ei erau în stare foarte gravă. Muribunzi aproape. Nimeni nu îşi aminteşte ca din această aripă de spital, să fi ieşit cineva vindecat sau măcar cu sănătatea ameliorată. Toţi bolnavii aduşi aici, fără excepţie, mureau. Aripa unde accesul era interzis, părea a fi o anticameră a morţii. Şi nu numai că erau declaraţi morţi, toţi cei care erau aduşi aici, dar şi dispăreau fără urmă.

Povestea spune că în acele separeuri, bolnavii nu erau aduşi pentru a fi trataţi sau vindecaţi. Ci pentru a li se recolta organele interne. Rinichii, ficatul şi inima. Organe care erau imediat puse în lăzi cu gheaţă şi apoi vândute celor care aveau nevoie de transplanturi. De multe ori, muribunzilor deveniţi donatori fără voie, nici măcar nu li se mai făcea anestezie. Erau operaţi pe viu. Iar strigătele acestor nefericiţi, cărora li se smulgeau pe viu organele, se spune că se aud acum pe străzile din jurul Spitalului Poştelor, până către Teatrul de Comedie.

Relu Gruia, un locuitor din zonă, ne-a declarat: „Am auzit nişte strigăte. Sau, mai degrabă un fel de vaiete de durere şi de groază. Mai întâi am crezut că vin de la Teatrul de Comedie. Dar nu aveau cum. Din două motive. Clădirea teatrului este destul de departe şi era trecut mult de miezul nopţii, când spectacolul se terminase demult şi lumea plecase acasă. Oricum, strigătele veneau din partea asta, dinspre spital şi se auzeu cumva pe stradă, nu în interior. Vă rog să reţineţi că nu sunt singurul care le-am auzit.”

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE