Publicarea documentului în revista „22”, de către un angajat al CNSAS, Mădălin Hodor, îl avea în vizor pe Ioan Aurel Pop, dar a avut un efect mult mai larg pentru că lista conținea și numele unor ziariști, istorici, diplomați și scriitori. Înainte de 1990, Ion Aurel Pop nici măcar nu a călătorit vreodată în Occident.

Numele preşedintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a apărut pe o listă, publicată în revista „22”, cu peste 200 de „colaboratori” care ar fi fost, în 1985, în legătură cu UM 0225, care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti, din cadrul Departamentului Securităţii Statului. Ioan Aurel Pop a dezminţit virulent faptul că ar fi fost colaborator al Securităţii, mai ales că el nu a călătorit niciodată în Occident înainte de 1990.

Pe lângă asta, pe lista publicată în „22” de cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor, în dreptul numelui istoricului clujean stă scris “Nu” şi nici nu apare indicativul ofiţerului în coordonarea căruia ar fi fost, iar prenumele este greşit, „Ion” în loc de „Ioan”.

Certificat de necolaborare

De altfel, în 2009, CNSAS a emis un certificat de necolaborare pentru Pop, fără ca el să-l fi solicitat, ci pentru că era director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. El pune acest atac pe seama poziției sale tranșante de susținător al valorilor românești: „Suntem într-o perioadă în care, din păcate, a apăra valorile naționale este un păcat, dar să nu uităm că suntem în anul Centenarului, să nu uităm că Universitatea din Cluj are 100 de ani de învățământ în limba română pe care l-au cerut înaintașii noștri încă din secolul al XVIII și pe care nu l-au obținut niciodată până când România nu a devenit stăpână peste Transilvania”.

„Pentru o publicație a emigrației române”

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai are şi o explicaţie pentru apariţia sa pe lista cerută în 1985 de prospătul şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE), generalul-locotenet Aristotel Stamatoiu: „Eu nu am semnat niciun acord de colaborare, cu nici o formă a Securității, internă sau externă. Dar, rugat de profesorul meu, acad. Ștefan Pascu, fost rector al UBB, i-am predat, între anii 1985-1987, câteva articole de popularizare a istoriei noastre, „pentru o publicație a emigrației române” (după cum mi-a spus). Mi-a și adus apoi două numere dintr-o revistă apărută în Germania. Chiar dacă aș fi vrut să refuz, nu puteam, pentru că era șeful meu de catedră și conducătorul meu de doctorat. Pe de altă parte, a publica înainte de 1989 în străinătate era ceva aproape de neimaginat. Era important și pentru raportarea activității de cercetare etc., iar posibilități de publicare (în afara propagandei de partid) erau infime.

Prof. Pascu era liber să călătorească și am fost convins că, în călătoriile sale, fusese rugat să dea materiale de istorie ... Cred că de aceea apar pe acea listă publicată în Revista 22. De altfel, în dreptul numelui meu scrie NU!”. Surse EvZ care au lucrat în CIE ne-au atras atenţia că Stamatoiu abia fusese numit la conducerea Centrului, la 1 decembrie 1984, când a cerut situaţia în februarie 1985, iar subordonaţii s-ar fi grăbit să-i facă pofta trecând pe listă şi numele unor oameni pe care i-ar fi avut doar în vizor pentru a-i folosi.

Păţania lui Mihai Pelin

Povestea preşedintelui Academiei este similară, oarecum, cu a regretatului ziarist şi scriitor Mihai Pelin, aflat şi el pe lista publicată de „22”. Acesta spunea că, în toamna lui 1981, când lucra la revista «Flacăra» a primit un telefon la redacţie de la „Marcu de la Securitate“. Securistul i-a solicitat să scrie un reportaj despre drama celor care aşteptau zile întregi pe trotuarele din faţa consulatelor din Bucureşti viza de intrare în ţara unde voiau să emigreze. Mihai Pelin a scris articolul şi i l-a dat securistului.

Peste două săptămâni, materialul a fost citit de Neculai Constantin Munteanu la postul de radio Europa Liberă. Pelin l-a întrebat pe securist cum a ajuns articolul să fie difuzat de postul cu sediul în München. Marcu i-a răspuns scurt: „Asta e situaţia! Trebuia să facem şi noi ceva“.

Dan Berindei, urmărit în 1985

Pe lista lui Mădălin Hodor apare şi numele academicianului Dan Berindei, care şi acesta a primit de la CNSAS, tot în 2009, o adeverinţă pe care scrie că „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securităţii”. Potrivit acestei adeverinţe, în 1985, Dan Berindei era urmărit de Securitate fiind semnalat că „poartă discuţii cu caracter duşmănos”.

În adeverinţa CNSAS se arată că Dan Berindei că a fost recrutat de Securitate sub numele conspirativ „Băleanu”, în 1962, când a semnat un angajament sub constrângere. Obiectivul iniţial a fost “supravegherea informativă a Institutului de Istorie” al Academiei Române, unde Berindei era cercetător. Până în 1973, el a semnat câteva zeci de note informative despre colegii săi. Dan Berindei îşi asuma, în 2009, paternitatea notelor informative din arhivele CNSAS, dar le consideră benigne şi necesare.

„Erau scrise de mine şi semnate cu pseudonimul ales de ei”, preciza academicianul pentru EvZ. Securiştii l-au căutat vreme de 11 ani, până în 1973, pe Berindei, pentru a le reîmprospăta informaţiile despre istorici. „Nu eram colaborator, eram un pion nenorocit”, aprecia Berindei, care se scuza, aşa cum l-a scuzat şi CNSAS în adeverinţa pe care a dat-o, prin presiunea la care a fost supus pe 11 aprilie 1962 pentru a semna angajamentul. „Am fost pur şi simplu răpit. Sub un pretext oarecare, am fost chemat la Ministerul Instrucţiunii Publice. Acolo mi s-a deschis o uşă, apoi am fost băgat într-o maşină şi dus la Prefectură de Poliţie şi ţinut în anchetă 7-8 ore. Nu am fost însă bătut”, spunea academicianul Berindei.