Bucureştiul a avut, începând din anul 1875, un Jockey Club naţional, al cărui preşedinte era Regele Carol I, iar în 1905, arhitectul I. Berindey a început construirea Hipodromului Băneasa, căruia i s-au alocat 60 de hectare de teren pentru pistele de galop şi de trap, pentru tribune, restaurante, grajduri, dependinţe, construcţii anexe...

Pe atunci, de la Muzeul „Antipa” în sus, pe Kiseleff, se plimba la Şosea protipendada bucureşteană în trăsuri luxoase de casă sau în cele mânate de muscalii evocaţi de Caragiale, mult mai elegante şi mai scumpe decât birjele obişnuite.

Existau acolo cofetării care îşi serveau clienţii în trăsuri cu îngheţată, prăjituri sau cafea şi câteva localuri, precum acela proiectat de arhitectul Ion Mincu, „Bufet”, unde în 1937... au făcut un chef prelungit Constantin Brâncuşi şi Petre Pandrea. De acolo începeau „rondurile”, renumite pentru bătăile cu flori de la Şosea.

Pe locul Parcului Herăstrău erau nişte cocioabe, la Bordei venea lumea obişnuită să petreacă primăvara, după Paşti, cu vin, grătare şi lăutari, iar mai sus erau două sate ai căror locuitori vor fi legaţi de Hipodrom. Acesta ocupa, înainte şi după Primul Război Mondial, suprafaţa pe care se află astăzi Casa Scânteii, terenul din spatele ei, dar şi spaţiile ocupate de Pavilionul construit în 1962 de World Trade Center, până aproape de Griviţa şi de capătul de altădată al tramvaiului 3, iar către apus se întindea înspre Dămăroaia...

Ideea construirii Casei Scânteii a apărut în 1950. Aşa a încetat să mai existe zona de galop a Hipodromului, pe care concurau jocheii. A rămas însă hipodromul de trap, cu driverii şi trăsuricile lor, numite „sulki”, până în anul 1960, când s-a disputat aici ultimul derby. Hipodromul era o rămăşiţă de trecut şi de normalitate, unde apăreau uneori frumuseţile Bucureştiului, se strângeau pariorii cu nelipsitul binoclu prin care urmăreau calul pe care pontaseră, mulţi spectatori, între care studenţi şi chiar elevi în ultimele clase pontând pe câţiva lei, misiţi, escroci, trăitori din expediente cărora li se zicea altădată „cavaleri de industrie”...

Hipodromul din Bucureşti era una dintre puţinele distracţii într-o Capitală cenuşie, marcată de rigorile ascezei proletare. Pe Filantropia, devenită Bulevardul 1 Mai, existau două cârciumi particulare unde se adunau în jurul driverilor iniţiaţii dornici să afle ponturile înainte de cursele respective. Seara, după sfârşitul acestora, se mergea la alte localuri din apropiere de Hipodrom: la „Brotăcei”, unde se serveau pui de baltă, şi la „Călătorul”, unde trei chitarişti interpretau canţonete napolitane. Nu departe de aceste cârciumi era mahalaua – cam pe unde începe cartierul Aviaţiei – cu rămăşiţe rurale în care locuiau grăjdari, potcovari, şelari, rândaşi care lucrau la Hipodrom...

Ziua de 21 aprilie 1960, premergătoare celei în care se aniversau 90 de ani de la naşterea lui Lenin, a căzut într-o joi. Încă de dimineaţă, platoul din jurul Casei Scânteii era înţesat de lume, adusă pentru a fi de faţă la dezvelirea statuii lui Lenin. „Scânteia” de a doua zi relata: „Joi dimineaţă a avut loc dezvelirea monumentului lui Vladimir Ilici Lenin, genialul învăţător şi conducător al oamenilor muncii din lumea întreagă, făuritorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al Statului Sovietic. (...) La solemnitatea dezvelirii monumentului au participat tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, general de armată Leontin Sălăjan, Ştefan Voitec, Ion Gheorghe Maurer, Ianos Fazekas, Gherasim Popa...”.

„Scânteia” de sâmbătă, 23 aprilie, îşi informa iarăşi cititorii: „Cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naşterea marelui învăţător şi conducător al oamenilor muncii din toate ţările, numeroşi oameni ai muncii din întreprinderi şi instituţii, studenţi, pionieri şi şcolari din Capitală au continuat în cursul zilei de ieri să viziteze Monumentul lui V.I. Lenin, inaugurat la 21 aprilie, operă a maestrului Boris Caragea. (...) Pionierii de la şcoala elementară numărul 7 au recitat versuri în care este evocată figura lui Lenin. Cu acest prilej, a avut loc solemnitatea primirii în rândurile pionierilor a numeroşi copii”.

Desigur, era greu de acceptat pentru Ocârmuire ideea unui Lenin veghind Hipodromul şi cursele de trap de la înălţimea soclului său proiectat de arhitectul Horia Maicu, aşa încât anul 1960 a fost ultimul când caii au mai alergat pe pista lui; atunci s-a desfăşurat şi ultimul derby, de la care n-au lipsit pătimaşii curselor, între care se prenumăra actorul Grigore Vasiliu-Birlic. Au fost apoi demolate tribuna, grajdurile, anexele din incinta Hipodromului Băneasa, nemairămânând decât o clădire a cărei decoraţie exterioară aminteşte de Pelişor, transformată în cantină pentru salariaţii Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”, clădire care există şi astăzi. Din 1960, Hipodromul s-a mutat la Ploieşti. În aceeaşi vreme a început o acţiune de lichidare a cailor, mai ales la ţară, în numele mecanizării agriculturii – colectivizarea forţată încheindu-se doi ani mai târziu.

După ce rămăşiţele Hipodromului au fost făcute una cu pământul, a început construirea pavilionului expoziţional, inaugurat cu prilejul încheierii colectivizării din 1962. Au fost aduşi acolo 11.000 de ţărani, adică tot atâţia câţi se pretindea că au fost omorâţi în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907. În afară de Gheorghiu-Dej, a vorbit cu acel prilej şi Tudor Arghezi. La scurt timp după aceasta, cupola pavilionului s-a răsucit la propriu în interior. Ca şi Sala Congreselor, pavilionul de pe locul fostului hipodrom era un edificiu-simbol al noului regim. În aceeaşi categorie se înscria şi clădirea Circului de Stat, datând tot din 1962, sub a cărei cupolă avea să fie sfâşiată de un leu, în plin spectacol, dresoarea Lidia Jiga. Noul circ fusese ridicat în apropiere de locul unde, pe spaţiul rămas viran în urma demolării unor locuinţe de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, fusese construit, la începutul anilor ’50, Stadionul Dinamo. Edificii-simbol erau şi hotelurile de peste zece etaje „Parc” şi „Perla”, de la Mamaia, şi Teatrul de vară de acolo, proiectat de arhitecţi aparţinând şcolii interbelice, între anii 1963-1964.

După plenara din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, supremaţia lui Gheorghiu-Dej în partid devenise incontestabilă. În decurs de opt-nouă ani îşi lichidase adversarii (Lucreţiu Pătrăşcanu), îi marginalizase sau îi redusese la tăcere. De-acum putea să călătorească liniştit în India (1962), să-l viziteze acasă pe G. Călinescu, să îşi continue în tihnă legătura sentimentală cu o mare actriţă, domiciliată într-un bloc interbelic de lângă Biserica Albă, la care se ducea în deplină discreţie, fără să umple strada de maşini şi de agenţi...