A fost, alături de Florin Prunea, portarul „Generației de Aur” a Naționalei României. Dar rămâne, de departe, cel mai selecționat goalkeeper al echipei reprezentative de fotbal, cu 91 de meciuri în teren. A luat și goluri stupide, dar a avut și parade senzaționale care au salvat echipa în momente critice. A făcut parte din cea mai valoroasă garnitură a lui Dinamo, din toată istoria clubului, cea făcută de Mircea Lucescu, și a fost între buturi într-o semifinală a Cupei Cupelor. Dar a apucat să apere și cu bătrânii care, cu câțiva ani înainte, ajungea până în semifinalele Cupei Campionilor. A luat și goluri stupide, dar a și salvat echipele unde a jucat cu senzaționalele sale parade. A fost poreclit Arnold și, pe timpurim se striga pe stadioane: „Nu vă fie frică, apără Stelică!”. Deși dinamovist, a fost singurul portar care a intrat în poarta celor trei mari echipe din București: Dinamo, Steaua și Rapid. A fost un profesionist. Nici la echipele din campionatele străine unde a jucat nu s-a făcut de râs, ba dimpotrivă. Paradoxal, spune că meciul care l-a bucurat cel mai mult este unul în care nici n-a apucat să-și pună mănușile, iar cel mai trist a fost cel în care a primit un gol pe care nimeni nu-l putea evita. La 51 de ani, profesionistul Bogdan Stelea a deschis cutiuța cu amintiri din inima sa. Are și regrete pe care le povestește cum poate și el.

Dus la Dinamo de un antrenor de box

Ce voia uriașul Bogdan Stelea să se facă atunci când era mic? „Arnold” zâmbește: „Primul gând a fost să devin pilot, că am copilărit lângă Aeroportul Băneasa. De altfel, prima treaptă din liceu, clasele a IX-a și a X-a, cum era pe atunci, le-am făcut la liceul de aviație. Da’ mi-a trecut, că începusem cu fotbalul, era prea mult de învățat, și nu mai aveam timp. Am terminat, până la urmă, un liceu sportiv”. Dar cum a început Stelea fotbalul? Pe ce post a jucat la început? Când și-a dat seama că era făcut ca să devină portar? Povestește că, la fel ca toți copiii de pe atunci, a „debutat” în curtea școlii și pe maidane și că, în 1980, la 12 ani, l-a dus antrenorul de box Dumitru Ion, care a fost și antrenor federal, la Dinamo, că a fost dinamovist de mic. „Am fost portar de atunci până la capăt! Mie mi-a plăcut să fiu portar. Nu eram înalt și prea voinic, că am început să cresc mai târziu, de pe la 14-15 ani. Calități, însă, aveam… Și curaj, da’ nu știam să apăr decât instinctiv. La mine s-a impus talentul și dorința de a face performanță”, rememorează Bogdan Stelea.

Titular în cea mai valoroasă echipă a lui Dinamo din toate timpurile

Care a fost fotbalistul pe care l-a avut drept model? A fost fundaș, mijlocaș, atacant sau portar? Râde cu toată gura: „Evident, un portar! Modelul meu a fost Vasile Iordache, chit că era stelist. Dinaintea mea n-aveam de unde să aleg, că nu-i vedeam… Iar din cei străini, din vremea mea, miau plăcut mult danezul Schmeichel și spaniolul Zubizarreta. Și columbianul Rene Higuita era foarte bun dacă n-ar fi făcut gesturile alea”.

A fost junior la Dinamo și a fost promovat în 1986 la echipa mare. Cum s-a simțit în vestiar, lângă atâtea nume consacrate? A ajuns la Iași, sub formă de împrumut, apoi a revenit și s-a impus definitiv.

Se trage de cercelușul din urechea stângă, în timp ce se gândește: „Pe timpul acela erau în echipă Dragnea, Orac, Balaci, Alexandru Nicolae și Stănescu. În echipa făurită de Mircea Lucescu am jucat alături de Vaișcovici, Cămătaru, Rednic, Lupu, Lupescu, Andone, Klein, Mihăescu, Sabău… Din păcate, deși era un lot extrem de valoros, echipa s-a destrămat imediat după Campionatul Mondial din ’90”. Și, cum a fost pentru un puști de nici 20 de ani să intre în vestiar cu asemenea fotbaliști? Nu-l intimidau? Zâmbește: „La început a fost straniu… Îi vedeam ca pe niște Dumnezei. În general, s-au purtat frumos cu mine, dar mai făceau și glumele de vestiar inerente cu un puști. Mă mai luau la mișto când luam câte un gol aiurea. Dar m-am impus!”. Așa este, s-a impus și la club și la Națională.

Celebrul 3-0 în Ghencea și prietenii de la Dinamo

A făcut parte din echipa lui Dinamo, de la finalul anilor ’80, considerată a fi cea mai mare din istoria clubului de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. A jucat în celebra semifinală cu Anderlecht, în 1990, și a câștigat campionatul, după un celebru 3-0, în toamna lui 1989, cu Steaua, în Ghencea. Își mângîie barba popească, aflată în contradicție antonimică cu creștetul ras, și se mândrește: „Mi se părea normal să-i batem la un moment dat! Că s-a întâmplat în Ghencea a fost și mai mare bucurie pentru noi. Dar campionatul a fost mai important ca meciul ăla. De altfel, am ajuns campioni după un 2-2 în Ștefan cel Mare. Atunci s-a decis!”. Care era atmosfera la Dinamo, în acea vreme? Cu cine era prieten? Avea prieteni și la Steaua, deși la meciurile directe săreau scântei… Pare că socotește: „Eram foarte bun prieten cu toți tinerii ca Sabău, Lupu sau Lupescu. Dar și cu cei mai în vârstă cum era regretatul Klein…”. De steliști nu spune nimic.

 

A renunțat la Standard Liege, nu atât pentru Rapid, cât pentru Națională

În 1991, pleacă la Mallorca. Care a fost contactul cu fotbalul mare, cu rigorile din vest? Unii colegi de-ai săi, deși erau fotbaliști experiementați, spuneau că au avut nevoie de mult timp ca să se adapteze. Recunoaște că nici lui nu i-a fost ușor: „Aveau altă mentalitate. M-a frapat tare modul în care priveau fotbalul. Pentru ei însemna totul, chiar dacă dădeau senzația că duc o viață normală. La noi erau mai multe cantonamente și restricții, iar în Spania nu te controla nimeni. Esențial era randamentul pe teren!”.

Stă doi ani în Spania, apoi se transferă în 1993, în Belgia, la Standard Liege. Cum a fost și experiența aceea? Stelea spune că în Belgia a dat peste un fotbal diferit: „Se juca predominant atletic. Era altceva decât învățasem în țară și peste ce dădusem în Spania. Chiar și antrenamentele erau diferite. Dar am stat doar patru luni, că m-am dus la Rapid, să prind Campionatul Mondial din America”. La Standard, îl aștepta banca de rezerve, că portarul titular, care fusese accidentat, își revenise și trebuia să aștepte să-i vină rândul: „Era un lucru pe care nu mi-l puteam permite!”.

 La Mondialul american i-a luat locul lui Prunea. Dă din umeri: Nea Puiu Iordănescu a luat această decizie”. E modest, așa cum îi șade bine unui sportiv mare: „Dar Prunea a jucat trei meciuri cu America, Argentina și Suedia. Eu am prins doar Elveția și Columbia. Amândoi a trebuit să acceptăm hotărârea selecționerului”. N-a simțit nicio frustrare când Prunea a gafat decisiv în meciul cu Suedia. Ar fi apărat el, oare, atunci? Dă din umeri: „Habar n-am nici acum”.

Portar la cei trei „granzi” din București

Cum a fost în Giulești, că a stat doar o jumătate de sezon, pentru că, după aia, a plecat în Turcia, la Samsunspor. Se relaxea ză: „A fost OK! O perioadă foarte frumoasă. Am ajuns la Rapid când tocmai preluase Copos echipa. Când am ajuns echipa era pe locul zece și am terminat pe patru prinzând Cupa UEFA”. În 1995 revine în România, la Steaua.

Devine unul dintre primii fotbaliști care joacă la cele trei mari rivale din București: Dinamo, Rapid și Steaua. A avut probleme cu suporterii din Ghencea? Bogdan Stelea neagă categoric: „Nu! Niciodată! Sunt singurii fani cu care n-am avut nicio problemă. Cu cei dinamoviști am avut un incident, în 2005, când am revenit, iar cu rapidiștii, la fel, în 2002”.

 La ce echipă s-a simțit cel mai iubit și la care a fost huiduit? Că se mai întâmplă și d-astea pe stadioane. Reiterează: „De huiduit, am fost și la Dinamo, și la Rapid, dar nu neapărat pentru ce făceam pe teren, cât pentru că jucasem la rivale”.

La meciul amical cu Paraguay, jucat în Ghencea, în 1998, suporterii au avut o atitudine ostilă față de anumiți jucători. S-au luat și de Stelea care și-a pierdut cumpătul și le-a arătat degetul mijlociu: „Mă înjurau de toate alea. Acu’, la rece, îmi pare rău pentru gestul meu. Sunt lucruri pe care nu le poți controla și eu sunt mai sanguin”.

 

Goluri de coșmar

A jucat cu Steaua în grupele Ligii Campionilor și a primit un gol fantastic de la Del Piero, în meciul cu Juventus, pierdut cu 0-3. A fost dureros tare sau a considerat că nimeni nu putea apăra acel șut? Coșmaruri, ceva? Se întristează: „După golul lui Del Piero n-am visat urât. În schimb golul lui Milan Osterc, din meciul cu Slovenia m-a afectat destul de mult, mai ales că am pierdut calificarea la Campionatul Mondial din 2002”. Slovenul i-a strecurat mingea în poartă lui Stelea dintr-un unghi, practic, imposibil. Arnold o dă pe glumă: „Da’ și Hagi mi-a dat destule goluri frumoase”. Adevărul e că „Regele” l-a cam „ars” pe unde l-a prins, între buturi. Cum se câștiga pe vremea aia la Steaua? Mai exact, el ce bani câștiga? Acu’ după atâta amar de vreme, poate să fie sincer: „Nu țin minte bine, da’ cred că luam 600 de dolari la victorie acasă și dublu în deplasare”. Erau condiții mai bune la Steaua, ca la restul echipelor, care erau în reconstrucție? Spune că da, erau superioare: „Da’ și Dinamo avea unele similare la care a ajuns și Rapidul după ce s-a făcut baza ProRapid”.

 

„Nu-mi place să fac compromisuri”

Din 1997, se „stabilește” la Salamanca, echipă pentru care a jucat șapte ani, până în 2004, cu o scurtă pauză, în 2002, când a revenit la Rapid. De ce s-a întors în țară și de ce a plecat din nou? Răspunsul vine pe loc: „Am fost împrumutat. Nu jucam și voiam să joc. Iar Salamanca avea probleme cu banii și cu reconstrucția echipei. Mai aveam contract cu ei trei ani și am mai jucat doar doi”.

Spre finalul carierei, între 2004 și 2009, mai joacă la Dinamo, Akratitos, Oțelul, Unirea Urziceni și FC Brașov. A fost un fotbalist longeviv, chiar și pentru un portar. S-a retras la 42 de ani. A dus o viață profesionistă? A făcut și excese? Șprițuri, femei…, că era tânăr, cu bani și arătos. „Ge ne rația de Aur” a stat departe de scandaluri mondene. Râde tare: „Ușă de biserică n-am fost… Ce pot să spun e că viața extrasportivă nu m-a împiedicat să joc la un nivel înalt”.

Diferendul cu Gică Hagi

Apoi, Stelea a început în forță o carieră de antrenor. Mai întâi ca secund la Națională, între 2009 și 2011, apoi a trecut pe la Astra Giurgiu în 2012, la Naționala de tineret între 2013 – și 2014 și la Viitorul, în 2014. Ce s-a întâmplat de a renunțat? A fost dezamăgit sau a decis să ia o pauză? Pare dezamăgit: „Mi-ar fi plăcut să continui să antrenez numai că se întâmplă lucruri… Nu-mi place să fac compromisuri. La Astra, începutul a fost normal, doar că, acolo, patronul are impresia că dacă deține o echipă poate să o și antreneze. Pe domnu’ Niculae nu pot să mă supăr. Atât poate el”.

Să detaliem puțin și plecarea de la Viitorul, ultima echipă pe care a antrenat-o. De ce plecat așa de repede? Nu cumva pentru că Gică nu-i prea dădea mână liberă și, decât să se certe cu el, a ales să plece și să rămână prieteni? Arnold nare nimic de ascuns: „Exact! Gică nu e mulțumit în general. E un perfecționist. Tot timpul vrea mai mult. Aveam viziuni diferite. Am plecat când mi-am dat seama că lucrurile nu mai merg. Trebuia, de la început, să antreneze el”.

 

Bucurii și tristeți de fotbalist retras

O întrebare grea: Dobrin, Balaci sau Gică Hagi? Oftează, din nou: „E greu să focalizezi. După rezultate, Hagi. Dacă analizezi ca un profesionist vezi că fiecare a fost un fotbalist de mare valoare. Balaci și Hagi au fost cam la fel, numai că ghinionul lui Ilie a fost că a prins o perioadă în care expunerea sa nu a fost așa de mare. Iar pe Dobrin l-am văzut prea puțin și doar la televizor. Numai Hagi a fost un fotbalist împlinit!”.

Cine i-a dat lui Stelea porecla de „Arnold” și în ce circum stanțe? Se distrează: „C.V. Tudor! Așa i-a venit să-mi spună la un meci cu Porto din Liga Campionilor, că eram tuns periuță și m-a comparat cu Schwarzenegger”. Este cel mai selecționat portar din istoria României, cu 91 de meciuri în teren. A început la concurență cu Silviu Lung, apoi a continuat cu Florin Prunea. Care este meciul care l-a marcat cel mai mult?

„Ca rezultate negative ar fi trei. Cronologic, primul a fost cel cu Suedia, din sferturile CM ’94, deși n-am apărat eu. Al doilea, cel cu Slovenia, atunci când am pierdut cu 2-1 și am ratat calificarea la barajul pentru CM 2002. Iar ultimul a fost tot unul în care n-am jucat, la egalul, 2-2 cu Danemarca, în 2003, când am pierdut calificarea la baraj. Și, pozitiv? Cel mai tare m-am bucurat după meciul cu Anglia, din 2000, când ne-am calificat din grupe în sferturile CE. Și ar mai fi cel cu Columbia, din America, câștigat cu 3-1!”. Mai spune că dezamăgirea cea mai mare, cu o echipă de club, a simțit-o după returul cu Anderlecht, din semfinala Cupei Cupelor, pierdut cu 0-1.

 

Regretă ce n-a făcut, nu ce a făcut

 Îi place berea sau șprițul, că de tărie n-are față? Soarbe tacticos dintr-un pahar cu cola: „Alcool nu beau decât când trebuie să socializez. Dar, după un efort susținut merge o bere rece!”. Cu toții avem regrete, mai mici sau mai mari? El, ajuns la 51 de ani, cum stă la capitolul ăsta? Suspină și își pritocește cu atenție vorbele: „Nu regret sub nicio formă că am jucat fotbal, dar îmi dau seama că, în anumite momente, dacă m-aș fi comportat de o altă manieră, probabil că aș fi avut mai mult de câștigat. Și nu doar eu, ci și cei de lângă mine. Dar asta am realizat abia după ce am pus ghetele în cui!”.

 

Actor în sitcom-uri și reclame la bere

Mulți dintre colegii săi din „Generația de Aur” sunt la a doua căsnicie. Arnold cum mai stă la capitolul viață amoroasă? Se consolează de unul singur: „Eu ar cam trebui să fiu la a treia, da’ nu mă mai bate gându’… Sunt foarte bine așa cum sunt, liber și fără obligații”.

Arnold a jucat nu numai pe stadioane, ci și în seriale de comedie. Cum i s-a părut experiența pe platoul de filmare? A luat ceva bănuți de acolo? Spune că a fost mai greu în fața camerei ca pe stadion: „Am făcut-o că mai am multe de învățat. A fost o provocare. Oricum, aveam un repect pentru lumea teatrului și a filmului, dar a venit momentul în care m-am implicat și respectul mi-a crescut exponențial! Am câștigat și bani, da’ pentru mine n-a contat mare lucru. Ceea ce am constatat, însă, este că actorii sunt plătiți derizoriu”. Acum plantează brăduți, prin toată țara, în cadrul unei campanii finanțate de o cunoscută marcă de bere populară. Câștigă bani sau doar omoară timpul? Zice că da, e plătit: „Da, pentru că facem reclamă, dar pentru campania cu brazii aș fi făcut-o și pe gratis”.

 

Te-ar putea interesa și: