Lecția de viață oferită de Avram Iancu. Suntem la 152 de ani de la trecerea în eternitate a eroului național Avram Iancu. Viața sa este o lecție pentru contemporani.

Avram Iancu a decedat în zorii zilei de 10 septembrie 1872, la Baia de Criș. Primise dreptul să se odihnească în casa unui gospodar, dar dorise să doarmă afară, fiindcă era încă o vreme de toamnă frumoasă. Dimineața, la ivitul Soarelului, a fost găsit decedat. Ochii erau larg deschiși iar pe față, îi rămăsese pentru totdeauna ultimul gest pământesc: un zâmbet senin.

Avram Iancu - lecția Europei epocii sale

Avram Iancu a fost omul epocii sale.  A înțeles cât de necesară era Arma Dreptului. Fusese avocat, fusese educat european la standardele Europei de atunci, Mai exact la standardele MittelEuropa. Avram Iancu a încercat scenariul folosit de Horea la 1784. A preferat să cadă la înțelegere cu principala autoritate, Imperiul Habsburgic.

Abia la 1867, Ungaria capătă dreptul oficial de a decide în Imperiul decăzut al Habsburgilor. Până atunci, prevederile medievale de dinaintea prăbușirii Ungariei în fața turcilor rămăseseră o cutumă pe care nici turcii de la 1526 și nici Habsburgii de la 1699 nu o schimbaseră. Până la Horea, a mai existat un nume, Pintea Viteazul care a încercat o opoziție anti-austriacă, alături de un principe maghiar. Horea și Iancu au mers pe varianta recunoașterii românilor de către austrieci.

Dacă în epoca lui Horea, dorința lui Iosif al II-lea de a reglementa treburile în Apus, a fost fatală cauzei românești, Avram Iancu s-a lovit de aceeași chestiune. Habsburgii au învățat prea târziu lecția liberalismului pe care-l vor pune în aplicare numai câțiva ani din 1860 până șa 1867. Dar pentru Avram Iancu era prea târziu. Împăratul a încercat să răsplătească eroismul multor români din Ardeal la 1848: Indrei Roșu, Pelaghia Roșu. Iancu a refuzat onoruri, posturi oferite, sume de bani ca salarizare pe posturi de mare răspundere. Nu a suportat ideea că pentru idealurile sale, inițial fusese sancționat.

Avram Iancu era convins că Imperiul se va prăbuși

Crăișorul munților a înțeles că Imperiul avea zilele numărate. La începutul deceniului al 8-lea al secolului XIX, Iancu a decis să susțină pasivismul. A fost acel curent al izolării de austrieci de maghiari din punct de vedere politic. Doar așa, considera el și nu era singurul, că se va forma elita națională care va duce mai departe idealurile de la 1848. Fără Pintea, fără Horea, fără Iancu nu am fi avut un 1918, o Mare Unire la Alba Iulia.

Avram  Iancu a fost acuzat că a greșit alegând pasivismul. Nu a greșit, pasivismul a fost o tactică necesară. Activismul a venit ca o chestiune firească abia după apogeul pasivismului, care la 1892-1894 a generat faimoasa mișcare a Memorandiștilor. Judecarea, condamnarea memorandiștilor au arătat că Imperiul Austro-Ungar era încremenit. Grațierea memorandiștilor a fost o acțiune a regelui Carol I al României, pe linie dinastică, nu  o recunoaștere a dreptului românilor.

Crăișorul munților și „arma dreptului”

Refuzul Austriei de a ne primi în Schengen a arătat câtă dreptate avea Crăișorul Munților! Arma dreptului, „academia de drepturi” trebuiau să ne determine să ne obținem autodeterminarea și drepturile naționale, a crezut până în ultima clipă Avram Iancu! Când merg la Țebea să se închine la mormântul lui, politicienii ar trebui să se asigure că i-au respectat dorințele. Marea Unire n-a fost finalizarea crezului lui Avram Iancu, a fost doar apogeul.

România nu a depășit faza vulnerabilității frontierelor sale. Spiritul de MittelEuropa a fost reînviat o dată cu regenerarea Grupului de la Vișegrad în anii 90. Vedem fantoma dualismului austro-ungar în Balcani și în Ungaria. Nu trebuie să mergi la Țebea să arăți că l-ai înțeles pe Iancu. Iancu și testamentul său sunt pretutindeni. Nu doar la Țebea.. la Țebea este doar dreptul moților să-și plângă eroul. Dreptul nostru, al celorlalți este, de fapt o datorie: să avem grijă să învățăm din exemplul Măriei Sale Iancu..