În ultimii 20 de ani, Laurenţiu Neamţu a experimentat diferite medii, începând cu cel academic, pe urmă pe cel al fabricii de stat din "epoca de aur". A revenit la docenţa şi cercetare tehnico-ştiinţifică în România post-revoluţionară şi în afara ei. A lansat apoi o firmă start-up privată şi, mai departe, s-a implicat în proiecte internaţionale în Europa, Asia şi cele două Americi. În prezent este Coordonator şi Profesor de Managementul Proiectelor la Business Engineering School "La Salle" a Universităţii Ramon Llull, Barcelona.

Din dubla experienţă, ca student şi profesor în două medii academice, Spania respectiv România, care sunt diferenţele majore pe care le-aţi remarcat în cele două sisteme? Laurenţiu Neamţu: În primul rând aş menţiona dotarea cu material didactic şi posibilitatile de colaborare internaţională, în sensul că Spania se află la un nivel mult superior, în toate etapele. Venirea mea în Spania are la bază tocmai acest lucru. Începusem doctoratul, dar în România îmi era imposibil să avansez. În Barcelona există un centru internaţional de metode numerice de mare prestigiu mondial unde am putut continua o cercetare care, în România, ajunsese într-un punct mort.

La nivel de produs intern brut, procentul destinat în Spania sistemului de învăţământ public (în jur de 4,5%) este superior celui din România (în jur de 3,5%), chiar dacă în principiu este un volum scăzut comparat cu ce este destinat învăţământului în ţările nordice ale Europei (în Danemarca este de peste 8%). Prin urmare nu pot spune că Spania ar putea fi tocmai o referinţă în acest sens, dar la nivel internaţional absolvenţii de studii superioare din Spania sunt apreciaţi tocmai datorită multiplelor posibilităţi de mobilitate şi colaborare. Acesta este însă un element care de la intrarea in UE ar putea fi exploatat şi în România.

Pot afirma, în cunoştinţă de cauză, că învăţământul privat în Spania are un nivel de exigenţă şi de calitate destul de bun. Nu cunosc posibilităţile studiilor private din România, aşa că nu pot compara. În ceea ce priveşte planurile de învăţământ, asta este o altă poveste şi prefer să nu intru în detalii.

Ca o concluzie aş putea spune ca e mai uşor să faci cercetare în Spania şi că sistemul de burse de mobilitate funcţioneaza aici foarte bine.

Care a fost motivaţia principală care v-a determinat să vă îndreptaţi de la implementarea proiectelor, la transformarea lor într-o disciplină academică pe care să o predaţi? Cred ca este vorba mai degrabă de un context. Experienţele din ultimii 20 de ani m-au ajutat să îmi dau seama cât de puţin te pregăteşte facultatea pentru viaţă, cât de puţin practice sunt studiile tehnice universitare şi cât de mult contează capacitatea de a-ţi forma o viziune generală şi integratoare, cât de important este să ştii cum să comunici şi să stimulezi comunicarea, cum să tratezi persoanele cu care lucrezi şi, nu în ultimul rând, cât de eficient este efortul făcut pentru a obţine un rezultat specific.

În facultăţile tehnice, de multe ori, se uită că schemele, algoritmii, maşinile, calculatoarele nu sunt altceva decât ustensile, elemente ajutătoare, pe care e bine să le cunoşti. Dar, pentru a le pune în valoare, e nevoie de altceva, de ceva în plus. Se uită că dacă nu ştii să lucrezi în echipă nu vei ajunge prea departe.

Astăzi, practic, nu mai există proiecte unilaterale. Aproape totul este transversal şi globalizat. Este, practic, imposibil să realizezi ceva de valoare cu o perspectivă monotehnologică, necolaborativă sau lipsită de un minim studiu de eficienţă.

Ca student la aeronave, mi-a lipsit această viziune şi cred că a fost un handicap. Pe de altă parte, nu am pierdut niciodată contactul cu învăţământul superior. Continui să ţin clase de simulare numerică în programe postuniversitare organizate în diferite centre şi, de câţiva ani, sunt invitat să particip la evaluări de proiecte la Business Engineering School "La Salle" din Barcelona, în calitate de specialist certificat în managementul proiectelor, PMP (Project Management Professional).

Când mi s-a propus să predau managementul proiectelor am văzut posibilitatea, pe de o parte, de a putea contribui la eliminarea handicapului menţionat, iar pe de alta, de a mă menţine în prima linie a unei discipline în plină ascensiune şi de ultimă actualitate, aşa că am acceptat. O disciplină de tipul managementului proiectelor rupe monotonia schemelor teoretice şi îl pune pe student în situaţia de a reacţiona, de a-şi pune la încercare spiritul inovator, întreprinzător şi de echipă, de a face un prim test cu piaţa. În general, când grupele de studenţi prezintă proiectele finale, acestea sunt evaluate de invitaţi de la firme importante şi nu de puţine ori obţin finanţări directe pentru punerea lor în practică.

Având în vedere competenţele distincte cerute de două domenii precum Aeronautica şi Managementul proiectelor, care a fost calea de trecere, dar şi de îmbinare a elementelor tehnice cu cele de strategie personală?Poate ca veţi fi surprinşi, dar printre personalităţile în managementul proiectelor veţi întâlni mulţi fizicieni şi ingineri aerospaţiali. De fapt, profesia de Project Manager este una "accidentală", care are la bază un fenomen numit "halo" (aura). Acest fenoment constă în a considera că dacă esti un foarte bun specialist, în mod implicit poţi fi un foarte bun director de proiect. Este o echivalenţă forţată, mai degrabă falsă şi referitor la care bunele practici din managementul proiectelor se opun. Dar este modul în care în general ajungi să conduci un proiect.

Pe urmă, pe fondul experienţei practice pe care o dobândeşti în "tranşee" (e o expresie folosită mult de curentul "agile" referindu-se la activităţile cotidiene de management) este vorba de a începe să profesionalizezi (cursuri, master, certificări, asociaţii, articole, etc.). La fel de importantă este capacitatea de discernamant şi autocunoaşterea. Trebuie să fii capabil să recunoşti dacă poţi fi, într-adevăr, director de proiect sau nu. Ştiu că e mai degrabă o mentalitate anglo-saxonă, dar nu e ruşinos să te retragi la timp, să-ţi recunoşti erorile sau limitele, să asumi eşecul. E regretabil şi dezastruos să te menţii într-o funcţie în ciuda evidenţelor de nereuşită, dând vina doar pe ceilalţi.

Vorbind din prisma experienţei personale, care ar fi primele lucruri despre care credeţi că ar trebui schimbate în Romania? În ce măsura vă vedeţi contribuind la aceste schimbări?Este complicat, dar câtă vreme se va menţine conceptul de "atenţie" şi mita va continua să funcţioneze la toate nivelele e greu să schimbi lucrurile. Există modele şi practici standard care se pot aplica, nu e nevoie să se inventeze nimic nou. Înţeleg că sunt trimişi tineri promiţători să studieze în străinătate aceste modele, aceste bune practici, după care se aşteaptă de la ei să se întoarcă în ţară şi să schimbe lumea (românească) cu ce au învăţat. Se întâmplă mereu acelaşi lucru: la întoarcerea în ţară se întâlnesc cu o mentalitate diferită, cu o cultură specifică despre care nu li s-a explicat în străinătate. Prin urmare, totul trece prin schimbarea mentalităţii.

Problema este că despre schimbare este foarte uşor de vorbit, dar în general este foarte dificil de realizat. Cel mai simplu este să fii integru şi să dai exemplu personal, mai ales dacă eşti o personalitate publică.

Care sunt aspectele care avantajează România şi care ar putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti?Faptul că România aparţine Comunităţii Europene şi a ieşit din sfera de influenţă sovietică este o bază bună, de care trebuie să se profite. Cu riscul de a spune o banalitate, românii se caracterizează prin imaginaţie şi inteligenţă nativă, elemente care ar trebui exploatate mai mult şi care ar trebui sa pună bazele dezvoltării societăţii româneşti prin intermediul unor proiecte de dezvoltare a valorilor. E un sacrilegiu că aceste caracteristici se neglijează sau termină de multe ori transformându-se în "şmecherii" sau soluţii alternative la practicile legale, care nu fac altceva decât să prejudicieze imaginea unei întregi naţiuni.

Ce aţi dori să le spuneţi tinerilor din România considerând că e important ca ei să ştie la început de drum? Repet, dar tot ce pot spune este că fără efort, perseverenţă, răbdare şi integritate nu se poate obţine nimic de valoare, chiar dacă aparent există alternative mai rapide. Rezultatele nu sunt imediate, şi asta de multe ori ne face să ne pierdem răbdarea şi să renunţăm sau să încercăm scurtături, dar nu acesta este drumul adevărat. Fără sacrificii nu există o recompensă adevarată.

Simona Berbec, Coordonator proiect "Voci pentru România" Proiectul "Voci pentru România" este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a promova vocile românilor din străinătate care se bucură de succes profesional, în ideea că exemplul lor va servi drept model pentru tânăra generaţie. Pentru mai multe detalii accesaţi http://www.vocipentruromania.ro/