Cu siguranță că numele Laurențiu Cristian Nat (44 de ani) nu vă spune mare lucru. Și totuși, gălățeanul crescut la Cluj este unul dintre cei mai titrați români la ora actuală. Meritele sale au fost recunoscute inclusiv la nivel internațional, de către una dintre cele mai bine cotate universități din lume.

Pe 19 iulie, la Madrid, Laurențiu Nat primea „Award for the best student”, adică premiul pentru cel mai bun student al IE Business School din toate programele de Executive MBA pe 2019. Dar cum poți să devii cel mai buni dintre cei buni? Evident, fiind mereu cel mai bun. Iar CV-ul lui Laurențiu Nat este covârșitor. Nu i-a ajuns licența în Medicină și a făcut și Filosofia, pentru a-și putea răspunde la întrebările fundamentale.

Evenimentul zilei a stat de vorbă cu Laurențiu Nat despre viața acestuia, despre discrepanțele dintre sistemul de învățământ autohton și cel din Occident, dar și despre stilul de viață vestic în comparație cu cel din România. Pe scurt, Laurențiu Nat este Chief Technical Officer într-o firmă de software din Elveția. Conduce departamentul principal al firmei care produce software, fiind responsabil de la design până la mentenanță. Dar drumul de la Galați la Zurich a fost lung.

Generația cu cheia la gât și WhatsApp-ul anilor ’80

Copilăria lui Laurențiu Nat a fost una normală pentru perioada comunistă. S-a născut la Galați, dar a copilărit în Cluj-Napoca, la bunici, acolo unde a făcut școala primară. La vârsta de 10 ani s-a întors la Galați, unde a absolvit gimnaziul și liceul.

Recunoaște cu umor că a făcut parte din „generația cu cheia la gât”: „Pe vremea aceea copiii se jucau în curtea blocului, aceasta era cea mai mare distracție între vacanțe. Nu exista Internetul, iar noi foloseam varianta de WhatsApp a anilor ’80, care era vorbitul la telefon ore în șir cu prietenii. Era un joc riscant, căci putea deveni costisitor și atrăgea pedepse la sfârșitul lunii când venea factura de telefon”.

La școală spunea bancuri cu Ceaușescu și nu se sfiește să admită faptul că a stat la cozi la carne chiar și câte o noapte întreagă.

A fost premiant, olimpic național, dar nu se descurca grozav la limbile străine, iar acum vorbește fluent șase.

Un tocilar? „S-ar putea spune că am fost tocilar, deși nu mi-a plăcut niciodată denumirea. Pentru mine, denumirea de tocilar era pentru cei care învățau pe de rost, iar eu nu am făcut niciodată aceasta. În liceu am fost unul dintre puținii care au fost invitați la toate petrecerile. Nu am lipsit la nici una”.

Premiant și chiulangiu de lux

Ca orice adolescent rebel, chiulea de la ore, dar, pentru că învăța bine, nu a avut probleme cu profesorii. „La liceu aveam un profesor de biologie excepțional căruia i se spunea Mortul, deoarece avea o atitudine inexpresivă, ca a unui jucător de pocker. Avea renumele că la el nu a copiat nimeni niciodată. Îmi aduc aminte cum baleia cu privirea clasa în timpul extemporalelor pentru a surprinde orice mișcare. Mi s-a părut o provocare interesantă, așa că am copiat. Când s-a terminat extemporalul, am fost fericit că nu m-a prins. Dar în momentul când au venit lucrările corectate, nota mea a fost mai mică decât dacă nu aș fi copiat deloc, aceasta în condițiile în care făcusem totul perfect. Drept pentru care m-am dus, cu tupeu, să întreb din ce cauză nu am primit 10. Mi-a răspuns ceva de genul: «Ce, credeai că nu te-am văzut?»”, își amintește, cu umor, Laurențiu Nat.

Avea 15 ani la Revoluția din 1989. „Am simțit pentru prima oară speranța într-un viitor mai bun și în libertatea de a ne putea exprima. Ulterior, când am fost student în București am participat la multe mitinguri anticomuniste”, își amintește el.

Medicina, de dragul părinților

Laurențiu Nat spune că a făcut Medicina mai mult de dragul părinților, care și-au dorit foarte mult să ajungă medic: „Eu aș fi vrut să studiez filosofia, ceea ce până la urmă am și făcut. Am făcut meditații la biologie. La fizică am făcut meditații cu mama, care este profesoară de fizică. La chimie eram olimpic național, nu am făcut nicio meditație. Cred că părinții mei își făceau mai degrabă probleme să nu fac vreo explozie în laboratorul pe care mi-l improvizasem în balcon decât că nu învăț destul la chimie”. Despre Facultatea de Medicină, Laurențiu are numai amintiri prețioase: „A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Mi-am făcut prieteni pe viață și țin legătura cu ei și acum”.

Filosofia, o permanentă întrebare

Imediat după licență, Laurențiu Nat și-a împlinit visul și a urmat Facultatea de Filosofie. N-a fost un pic de trădare? „N-aș spune că am trădat nimic. Am învățat multe lucruri în viața mea și nu îmi pare rău. Filozofia pune multe întrebări legate de fundamentul lucrurilor. Un fel de permanentă întrebare dacă nu ar putea să stea lucrurile și altfel. Este mai degrabă un mod de a gândi. Consider că m-a ajutat mult faptul că am învățat să gândesc în acest fel”, ne explică el.

Umilința medicilor și fabrica de cămăși

Stă un pic pe gânduri, apoi revine cu o explicație mai amplă, pur filosofică: „Ultimul paragraf din Jurământul lui Hipocrate spune: «Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul». Altfel spus, am jurat să mă bucur de respect. În aceste condiții, prin faptul că am ieșit din sistemul medical într-un moment în care medicii erau umiliți, nu l-am trădat, ci l-am onorat pe Hipocrate. Am tot respectul pentru colegii mei care au avut răbdarea de a trece prin perioade lungi de umilință pentru a-și putea realiza profesia”.

De altfel, ca medic rezident a condus redacția de Medicină din cadrul Editurii Teora. Ulterior, a lucrat la o fabrică de cămăși, pentru că era nevoie de cineva care să vorbească mai multe  limbi. Finalul?A ajuns director general! După care și-a făcut propria-i editură.

Plecarea în Elveția și soarele din București

În toamna anului 2007, Laurențiu Nat s-a hotărât să plece în străinătate. Voia altceva de la viață. „Tocmai îmi luasem o atestare ca programator, pe care la vremea respectivă o aveau puțini și care era căutată. Pentru mine, programarea fusese un hobby, am început încă înainte să existe Windows și Internet. Am căutat un astfel de job și am găsit întâmplător un anunț pentru un programator în Elveția, la care am aplicat. A urmat un interviu prin telefon, după care m-au invitat să vin pentru o săptămână de probă”. Așa că, pe 5 noiembrie 2007, Laurențiu Nat și-a făcut bagajele și a plecat din țară. Fără regrete, frici sau neliniști, ni se confesează el. „Îmi aduc aminte cerul cenușiu de noiembrie, iarna cenușie. Îmi aduc aminte că prima dată am văzut soarele în martie. Poate este o amintire deformată. Îmi lipsește soarele din București”.

Mitul vestului

Laurențiu Nat mărturisește că primii ani în Elveția au fost grei: „Nu mi-am făcut repede prieteni. Oamenii sunt altfel decât în România. Deși în valoare absolută salariul meu a fost mult mai mare decât ce câștigam în România, nivelul nostru de trai a scăzut în mod semnificativ”. Așa că, la început, nu și-a permis prea multe lucruri. E de părere că în toate țările salariile și prețurile sunt de așa natură încât, la sfârșitul lunii, să se termine și banii. Cum, chiar și în Elveția? „Da. Puțini reușesc să pună 5, 10 sau 20% deoparte”.

Laurențiu a înțeles, astfel, destul de repede că Vestul cel bogat este doar un mit: „Vă dau ca exemplu un caz real, al unei familii de albanezi din Kosovo, cu doi copii, care locuiește în Elveția. Ambii soți erau șomeri, reușeau cu greu să găsească ceva de lucru cu ziua. Trăiau în condiții foarte grele. În vară, când trebuia să plece în Kosovo în vacanță, soțul a cumpărat un hârb de mașină pentru 200 de franci, un BMW. Motivul? Toate cunoștințele l-ar fi considerat un ratat dacă trăiește în Elveția și nu își permite nici măcar un BMW. El, la rândul lui, contribuia la mitul vestului, arătându-le că oricine în Elveția își permite o mașină «luxoasă». A fost o minune că mașina a rezistat drumului și, când s-a reîntors, primul lucru pe care l-a făcut a fost să vândă mașina, pentru că nu își putea permite nici măcar să plătească asigurarea”.

„Am un sentiment de dezrădăcinare”

13 ani în Elveția l-au făcut pe Laurențiu Nat să considere că tot ce vine din România e mai bun. „Mâncarea are gust mai bun în România, oamenii sunt mai prietenoși și mai educați, internetul este mai rapid”. E nostalgic când atacă acest subiect. Spune cu amărăciune că îi lipsesc tradițiile din România și că gătește, la fiecare Crăciun, sarmale, iar de Paște, drob. „Există un sentiment de dezrădăcinare. Pentru cei din România sunt mai degrabă elvețian, pentru elvețieni sunt român. Prima dată am avut sentimentul acesta în copilărie când m-am mutat la Galați venind de la Cluj, iar accentul meu de ardelean provoca răutățile copiilor”.

Programul MBA: 30.000 de pagini citite în 15 luni

Laurențiu s-a înscris în programul MBA al IE Business School din Madrid pentru a primi recunoaștere și pentru a-și deschide noi perspective. „În mod evident, există o selecție a candidaților care se face foarte riguros. A existat o foarte mare diversitate din toate perspectivele: profesii, țări de origine, religii, limbi vorbite, țări în care au locuit sau locuiesc. Sunt oameni foarte interesanți, deosebit de inteligenți și foarte deschiși”.

Impactul cu această lume nouă a fost unul foarte puternic. Astăzi, Laurențiu estimează că, în total, cantitatea de citit și învățat a fost undeva între 25-30.000 de pagini în cele 15 luni ale programului, cu mult mai mult decât la Facultatea de Medicină.

O afacere în 40 de minute

Ce e diferit față de Univeritățile din România? „În astfel de instituții de învățământ ne modifică pe noi ca oameni, ne transformă într-o versiune mai bună a noastră”. Laurențiu a fost într-o permanentă situație limită, în fața unor solicitări ce păreau de neîndeplinit. „Ca să vă dau un exemplu: în prima săptămâna, am avut o lucrare de grup. Eram șase și ni s-a solicitat să ne imaginăm o afacere nouă bazată pe un produs nou. Să creăm un logo pentru noua noastra firmă, care se va ocupa de noul produs, să ne gândim la potențiali clienți și la utilitatea pe care produsul o va avea pentru aceștia. Să creăm o prezentare a firmei pentru investitori astfel încât să îi convingem să ne finanțeze. Pentru toate acestea, am avut la dispoziție 40 de minute. Mi s-a părut o solicitare total nerealistă. Până la urmă, în 40 de minute am avut totul gata și ne-am făcut prezentarea în fața investitorilor”.

Cum este posibil așa ceva? Laurențiu ne spune că secretul este unitatea grupului:„Saint-Exupéry spunea că dacă vrei ca oamenii să devină frați, pune-i să construiască împreună un turn. Dacă vrei să se îi faci să se urască, aruncă-le grăunțe. Faptul că am avut mult lucrări de grup, unele în condiții limită, a contribuit mult la crearea unor relații profunde”.

România le oferă prea puține șanse absolvenților

În continuare, Laurențiu încearcă să ne explice de ce Universitățile românești nu au același renume precum cele din străinătate: „La drept vorbind, nu am avut niciodată senzația că datorită faptului că am studiat în România aș fi fost mai puțin pregătit, ba din contră. În schimb, învățământul din România nu se bucură de aceeași recunoaștere. La noi, nu văd nicio legătură între calitatea învățământului și șansele oferite. Sunt unele țări care pregătesc studenți foarte buni, dar nu le oferă apoi oportunități. Și de asemenea, sunt țări care preferă să atragă pe cei mai buni, eventual străini, decât să insiste să pregătească la un nivel înalt propria populație. Din păcate, România le oferă absolvenților mai puține ocazii, în ciuda unui număr mare de oameni foarte bine pregătiți”.

Cât de leneși sunt românii

La 13 ani de la plecarea din țară, Laurențiu Nat și-a format o imagine clară despre lumea de “afară”. Sunt românii mai leneși, muncesc mai puțin, stau prea mult pe Facebook la birou decât să-și facă treaba? “Oamenii sunt la fel peste tot. Jocurile și rețelele de socializare sunt globale. Am auzit de studii similare și în Elveția. Nu aș putea să fac o comparație între România și Elveția pe această temă”. De fapt, pentru Laurențiu problema nu ține de angajați în sine, ci de manageri: „Ca manager, pot să vă spun că în momentul în care angajații nu găsesc o plăcere în munca pe care o fac, ori au un șef care îi demotivează în mod activ, e de așteptat să se întâmple astfel de lucruri. Dacă aș afla că angajații din subordinea mea pierd timpul astfel, mi-aș analiza în primul rând propria mea activitate”.

Motive pentru care s-ar întoarce în România

„Părinții mei locuiesc în România, am mulți prieteni, îmi plac oamenii, locurile, este o plăcere să auzi vorbindu-se pe stradă româneste. Îmi plac zilele însorite, iar România are mult mai multe pe an decât Elveția. Îmi place mâncarea, îmi plac tradițiile, am multe amintiri. Oamenii sunt prietenoși”.

Motive pentru care ar rămâne în Elveția

„Consider că pe moment îmi oferă șanse mai bune în carieră, copii mei locuiesc aproape, condițiile de viață sunt bune, este mai ușor de călătorit din Elveția decât din România”.