*

Ura este dublată de frică. De teroare. Mașinile de Poliție și Ambulanță merg cu sirenele urlând în miez de noapte, deși străzile sunt pustii. Echipajele de poliție se plimbă cât e noaptea de lungă printre blocuri, urlând din megafoane: „Stați în casă!” Soldații patrulează în blindate și controlează oamenii având pistoale-mitralieră la gât. Declarațiile și ordonanțele militare se citesc după lăsarea întunericului, pe un ton răstit.

Începând cu președintele, toate autoritățile latră și mârâie la români.

Ca în Ferma Animalelor, ni se inculcă ideea că pericolul este printre noi. Nu știi cine este infectat și te poate îmbolnăvi. Ferește-te! Fii vigilent! Toarnă! Pericolul suntem noi!

*

„Homo homini virus”, spunea cineva magistral. Omul e virus pentru om...

*

Ură, teroare, întuneric, încarcerare, izolare... Tot arsenalul de arme demonice. În catacombe, existau măcar liturghie și împărtășanie.

*

După Răstignire, ucenicii stăteau încuiați în casă, ca noi acum, dârdâind de frică. Iisus Înviat a pătruns însă prin ușile zăvorâte, zicându-le: „Pace vouă!” A fost destul pentru a-i îmbărbăta și a-i face să iasă din izolare. Pentru a-i face să înfrunte puterea acestei lumi. Nu cu armele, Doamne ferește!, ci cu forța Cuvântului.

*

Nefiind de față, Toma nu a crezut. A vrut să pipăie rănile. „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.”

Despre noi vorbește. Și despre toți cei care, de la Înălțarea Sa, au crezut fără să-L poată vedea, doar ascultând Evanghelia propovăduită de  Apostoli și urmașii lor, până azi. Adică Biserica.

Pandemia nu rupe doar lanțurile de producție, aruncându-ne într-o criză care face tabula rasa, pregătind o nouă ordine economică. Încearcă să ne rupă și pe noi de Dumnezeu. După Renaștere, Revoluția Franceză, Comunism, „Omul nou” este scos din nou la încălzire pe tușa istoriei.

*

Cât de tare poate fi credința celui care nu L-a văzut? Într-o lume în care răcnesc toți dracii și urlă sirenele, cine mai găsește liniștea și tăria să-L caute?

Pe de altă parte, Dumnezeu este discret. Spune Paul Evdochimov: „El a grăit prin proroci, a grăit în timpul vieții sale pământești, dar, după Cincizecime, vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt”.

A intrat o dată prin ușă. Este de ajuns. Ce era de demonstrat a fost demonstrat. A bon entendeur, salut!

De două mii de ani, până azi, se mulțumește să stea smerit în prag: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, Eu voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”.

(Streinu-Cercel despre voluntarii care au adus Lumina: „Noi nu știm cine ajunge la ușile noastre. Nu trebuie să primim pe nimeni, n-are ce să caute la noi la poartă, de oriunde ar veni el! Să nu ne băgăm în casă ce n-avem nevoie! Nu e cazul de daruri de la greci!”)

Dumnezeu nu este pisălog, respectă libertatea omului. Nu dă buzna. De două mii de ani preferă să aștepte în prag, cu mâna întinsă.

„Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută.” (Joseph Malègue)

Dintr-o infinită delicatețe, pentru a nu ne agresa libertatea, se învăluie în taină.

„Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar ea este străpunsă și pe acolo ochii pot să zărească.” (Paul Evdochimov)

În timp ce sirenele urlă, Dumnezeu tace și așteaptă să deschidem ochii mari prin găurile rănilor lui.

Hristos a Înviat!