Despre placerea mâncatului se spune că e o „desfrânare a minții”. Lacomul, observa Balzac, e mai mult decat o brută dar mai puțin decat un om. La ce bun un astfel de obicei? Cui foloseste mâncatul în exces? Dincolo de sațietate, cărei nevoi interne îi răspunde apetitul? Lăcomia mâncatului se spune, biblic, că ar fi un păcat capital!

Animalul, de la mare la mic, răspunde unor nevoi fundamentale, așa-zise „principii” care pun presiune pe individ, asupra funcționării și comportamentului său. Perpetuarea speciei e o astfel de presiune. Evitarea anihilării, recte a morții, o alta. Oamenii, dar și alte primate și mamifere, în special delfini sau balene, au în plus un mijloc social de recunoaștere și agregare în comunități. „Suntem, direct proportional cu nivelul nostru de constiinta, de la primul la ultimul, influențați axial de plăcere ca motor cu combustie interna. Prin placere inteleg pulsiunea libidinală asa cum o conceptualizează Freud. Dar în interiorul aceluiași complex se află, obligatoriu, și evitarea neplăcerii, sau a durerii de orice fel, fie ea fizică or psihică, adică placerea absenței oricărei dureri: euforia! Durerea, îndeosebi cea psihică, emoțională, modulează și controlează de la un punct încolo afinitatea individului pentru un anume obicei, or comportament”, spune dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru la clinica Mincare din București. Egoismul creierului Hrănirea este, implicit și explicit, o activitate plăcută. Lipsa hranei declanșează un lanț de senzații în organism, de la neliniște, la reacții la nivelul abdomentului. Contemplarea actului alimentar contribuie la delimitarea cauzei pentru care a survenit alterarea dispoziției. Omul se angajează, deci, țintit pe rezolvarea unui dezechilibru. „Așa e! În momentul în care alimentul intră în organism, toată axa neuro-hormonală reactionează și pregatește creierul pentru actul metabolic, unul care generează energie dar descarcă și molecule similare opiului: deja faimoasele endorfine. Nu orice aliment descarcă același nivel de endorfine... Odată ce a apărut procesarea termică a nutrienților omul și-a schimbat dieta către grăsimi saturate și carbohidrați. Ambii sunt esențiali, fundamentali pentru buna funcționare a creierului și atunci creierul, egoist, își ia ce are nevoie din alimentație”, e tehnic medicul. Erotismul abțineri de la mâncare Mai greu explicabil e cum, uneori, creierul apelează la mâncare pentru eliberare de opiu endogen, intern, menit să regleze circuite ale plăcerii și motivației. Sunt indivizi care mănâncă pe rupte pentru ca asta le scade anxietatea, le rezolva depresia și le generează o stare de bine subiectiv. Atunci cum se explică opusul lacomiei, anorexia? „Foarte simplu. Vine un moment când, odată depășit pragul critic de foame, organismul începe să se auto-canibalizeze. Moment în care, din nou, intervin opioidele endogene care, culmea, generează plăcere. Exista, în postul sever, cum e cel al Sfintelor Paști, o forma erotică de satisfacere a abținerii, una pe care mulți pacienți de-ai mei cu tulburări de nutriție o observă ca pe-o formă de comuniune cu o latură spirituală, religioasă a lor, prin care-și transcend viața ca sinonim al durerii și durerilor!”, e cinic dar corect psihoterapeutul. Alex. Ștefănescu: „Nu e un păcat, e o nenorocire!” Una e să mânânci și alta să te îndopi ca porcul. Dar ce te faci când asta nu depinde neapărat de tine?„Dorinţa de-a mânca este nevinovată. Toate fiinţele, de când se nasc şi până mor, simt nevoia imperioasă să găsească hrană sau să şi-o producă şi s-o înghită fără întârziere. La oameni apare o disproporţie. Frenezia hrănirii rămâne aceeaşi, dar hrana se obţine mai uşor şi în cantităţi mai mari. Oamenii, dacă nu au un metabolism bine reglat, din naştere, trebuie să facă un efort de voinţă să se stăpânească. Dacă le lipseşte voinţa se îngraşă, ceea ce înseamnă că li se rezervă o moarte lentă şi în chinuri. Nu se poate vorbi, în cazul lăcomiei, de un păcat, ci de o nenorocire care cade pe capul unor oameni”, îi dă criticul literar Alex. Ștefănescu dreptate psihiatrului. Cei ce mănâncă orice și oricât O situație inedită apare când lăcomia, sau pofta, nu sunt cantitative cât calitative. Sunt oameni care consuma doar anumite alimente, sau nutrienți. Unii copii mănâncă pietre sau cretă, sunt persoane care își mănâncă unghiile, sau părul, sau înghit obiecte necomestibile. Oricât de fascinantă ar fi aceasta impulsivitate a lor, ridică posibilitatea ca mecanismul prin care creierul selectează lucruri, pe masură ce cresti, pentru a fi îngurgitate, suferă un proces semnificativ de cenzură, și inhibiție. Doar lucrurile bune sunt mâncate! Dacă bebelușul introduce absolut orice în gură, și înțelege la început lumea nu prin ochi, ci prin papila gustativă, omul adult își educă și își specializează gustul. „Cu siguranță caracterul neobișnuit al anumitor oameni, deja diagnosticabili cu diverse tulburări ale impulsului alimentar, stă nu în producția unor simptome cât în absența unor pârghii, a unor opreliști. Am avut un caz, când eram rezident, în care o pacientă înghițea cuie. Își înfigea și ace în piele și mânca materiale textile... Pericolul veritabil era de ocluzie intestinală. Dacă nu mă înșel se și intervenise o dată pentru extracția unor astfel de obiecte din stomac. Pacienta respectiva avea un retard psiho-motor sever și trăia într-un orfelinat in condiții de relativă deprivare relațională inter-umană”, povestește Gabriel Diaconu din experiența clinică personală. Cei ce plătesc cu viața „Lupul din povestea Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă plăteşte şi el cu viaţa plăcerea de a participa la un chiolhan. Scriitorii ştiu să vadă însă şi spectacolul pitoresc al plăcerii de-a înfuleca. Felurile de mâncare cu care se răsfaţă la un festin călugării – din nuvela Chef la mânăstire a lui Vasile Voiculescu – constituie un adevărat carnaval al plăcerilor culinare. Un spectacol asemănător găsim şi în cărţile lui Radu Anton Roman care, după cum se ştie, a plătit şi el cu viaţa plăcerea de a mânca. Se cuvine să-i compătimim, nu să-i acuzăm de săvârşirea unui păcat, pe cei lacomi”, spune literatul Alex Ștefănescu. „S-a arătat, la câteva decenii distanță de Pavlov, că o ființă vie poate fi condiționată, învațată, cu anumite atitudini prin diverse operații care fie o recompensează, fie o pedepsesc, adică i se administrează durere. Plăcerea, și durerea sunt, așadar, pe aceeași axă” Gabriel Diaconu, psihiatru