Chiar dacă e frig de crapă pietrele, tăietorii de stuf din Dobrogea coboară în baltă pentru recoltă. Afacerea patronilor are cifre de milioane de euro.

În satul Sinoe, banii nu se cultivă, nici n-au strategii de înmulţire. Cresc singuri. „Balta“ de care se înconjoară localitatea, teritoriu de dispută între afacerişti şi primar, naşte, în fiecare an, stuf de milioane de euro, care pleacă la export, în Germania şi Olanda.

Tăietorii de stuf din Sinoe, adunaţi cu grijă de prin părţile în care aceştia n-au ce munci în ograda lor, se strâng în „baltă“ pentru câteva snopuri şi câteva zeci de lei pe zi. Nu pot privi în ochi frumuseţea meseriei, nici n-o pot blama în vreun fel: pentru oricare dintre ei înseamnă supravieţuire. Oamenii s-au obişnuit cu toate, dar mai ales cu greul. „Coborâtul“ în apă, cu talpanul într-o mână, este, pentru bărbaţi şi femei deopotrivă, sensul adevărat al muncii. La cules, în toiul iernii

Sezonul tăierii stufului începe pentru cele câteva sute de sezonieri în noiembrie. Primul mugur de stuf nou, care apare prin martie, îi alungă din lac. Ce n-au reuşit să strângă lasă pradă focului, când balta devine torţă. „La prima brumă, stufului îi cad frunzele. Atunci e bun de cules. Până în martie, când răsare altul, îi găsiţi acolo. Mulţi muncitori sunt din împrejurimi, dar mai vin şi de departe, care au neamuri pe aici, să aibă unde sta. Unii fac bani frumoşi, alţii pot pleca fără nimic“, povesteşte primarul Gheorghe Grameni, citând din hârtii că locul trebuie să revină primăriei, şi nu exploatat de străini.

Marea de stuf care nu lasă apa la vedere „înghite“, în zorile aproape oarbe ale dimineţilor de iarnă, paşii tăietorilor. „Nici nu se văd în baltă, aşa de mare e stuful. Adună şi ei cât pot, apoi aduc la depozit. Dacă nu solicită transport de acolo, primesc mai mulţi bani. Vin cu căruţele, mulţi spun că s-au îmbolnăvit. Să stai cu picioarele în apă toată ziua nu-i aşa uşor“, continuă primarul. „Avem carte de muncă“ de frică

Pe drumul pietruit care dă din lac spre depozitul păzit de două TIR-uri, tăietorii vin cu prima „recoltă“ de dimineaţă. Doi bărbaţi, cu cizme de cauciuc până la şold, stau în vârful unei căruţe încărcate cu stuf. „Dă, mă, jos talpanele. Şi scoate sârma“, le spune şeful de depozit, care stă alături cu carneţelul în mână.

Aurică socoteşte rapid pe foaie, se învârte printre oameni şi nu spune nimic „până nu vine şefu’“. „Nu sunt sezonieri, toţi au carte de muncă“, reuşeşte să spună, într-un ţipăt, ca să audă toţi. Mesajul l-au primit toţi. „Da, da, cu carte de muncă“, îl completează altul, aplecat să lege cu sârmă un snop de stuf.

Despre treaba lor vorbesc ca de „zile obişnuite, ca la muncă“. N-au norme de lucru, dar banii vin la numărul de snopuri adunate. „Mănunchiul trebuie să aibă o dimensiune, de 55-56 de centimetri. Într-o zi poţi face 100, într-o zi 50. Dacă stuful e curat la rădăcină, faci 100. Dacă nu, faci 50. Pentru o bucată ne dau 50 de bani. Puţin, puţin, copii acasă, vor şi ei la şcoală. Muncă grea. Te apleci, te ridici, te apleci, te ridici“, povesteşte Ion, care de cinci ani şi-a pus în mână talpanul şi a plecat în baltă. Şi o meserie frumoasă

La prânz, femeile se agită să pună masa pe câţiva baloţi de stuf, acoperiţi de o muşama albă. Chicotesc departe, îngână manele să treacă timpul şi vorbesc precipitat de parcă se ceartă încontinuu. Bărbaţii aşteaptă semnalul, cu legăturile de sârmă prinse la brâu. Vântul din luncă îi face roşii în obraji, a frig. Alţii abia se întorc din apă, cu spinările pline. S-ar plânge cuiva, măcar o dată, de greul muncii. Supraveghetorii, care răpun frigul suflând în palme, le stau în ceafă. Când apucă vreunul să spună ceva, îl acoperă cu toată vocea: „Hai, mă, treci la treabă!“. Toţi îl aşteaptă pe şefu’, care, „din moment în moment, trebuie să apară“.

Cei doi Ionuţi, singurii care văd o parte bună din tot tăiatul ăsta, meşteresc stuful cules şi n-ar da meseria asta pe oricare alta. „Dacă nu ne plăcea, n-o mai practicam. Suntem aici de vreo 11-12 ani. Ce ne place e că nu avem un program. Putem sta de dimineaţa până seara, dacă vrem coborâm şi noaptea în baltă. Acolo ne împărţim parcelele. Câte doi-trei pe o bucată. Ne înţelegem noi. Când nu tăiem, lucrăm la legat“, spune unul dintre ei, vorbind pentru amândoi, de parcă gândurile „în baltă“ nu pot fi decât aceleaşi. Ridică snopurile, mult mai înalte decât ei, le bat de pământ şi le aruncă în grămadă. Tinereţea lor, şubrezită de apă, le mai permite încă aplecatul cu talpanul la rădăcina stufului. Camioane pentru nemţi Şefii de depozit se păzesc să spună prea multe. „Vin camioane cu numere româneşti. De unde să ştim unde pleacă? Că aici, că afară, nu e totuna?“, se întreabă unul. Moş Lazăr şi-a ridicat stuful la nas, că nu poate să se mai aplece. „Fac vreo 50-60 de snopuri pe zi. Suficiente“. Informat, spune că stuful din camioane pleacă în Germania, în Olanda. „N-aţi văzut în «Neckermann» că ăia îşi acoperă casele cu stuf? Se fac case frumoase, dau cu soluţie pe deasupra să nu ia foc. Şi casa de acolo e acoperită cu stuf“, spune acesta, arătând o clădire mare, învelită ca în „Neckermanns.

Femeile dau semnalul de masă. Căruţa descărcată pleacă, numai cu calul, spre baltă.

LACUL ŞI PRIMĂRIA

Sinoe, tărâm protejat de lege

Acum, în Sinoe, oamenii îşi acoperă cu stuf doar coteţele pentru animale. Ţigla sau tabla au devenit materialele cu cea mai mare căutare. Firma care se ocupă de exploatarea stufului în localitate, Delta Stuf Production, din Tulcea, a intrat în dizgraţia Primăriei Mihai Viteazu, de care aparţine lacul. Pământul, dat în concesiune patronilor din Tulcea, nu revarsă niciun leuţ la primărie. Documentele de care se agaţă Gheorghe Grameni stau la îndemână pentru oricare doreşte vreo dovadă că, oricum ai suci legile, terenul este al statului. „Eu nu mă mai cert cu ei. Pierd timpul aiurea“, decretează primarul, împăcat cu ce se întâmplă în comuna lui.

„Când am venit eu, i-am găsit aici. Nu ştiu de când au pus mâna pe afacerea asta. Înainte de ’89, erau fabricile de celuloză, se lucra corect, pentru intern. Acuma, dacă fabricile s-au închis şi stuful nu mai este bun, pleacă la export. Germania şi Olanda cumpără. Ei mai fac acoperişuri pentru case, din două motive: este ecologic şi ţine foarte cald“.

Putredul din mijlocul afacerii trece pragul imaginaţiei pentru primar: „Unii spun că e mâna SRI-ului. Că ei au afaceri cu Germania. Că nu numai la noi se întâmplă aşa. Începând de la Vadu, Histria, Sinoe, Baia, Lunca, Jurilovca, în Deltă acest patron are zeci de depozite de stuf“.

EXPLOATARE

Speculanţii sfidează natura

• Aflat într-o zonă strict protejată de ecologişti, locul de exploatare a stufului a fost păsuit de autorităţile care semnează documente pentru ferirea de speculanţi. Cu toate astea, regenerarea stufului, an de an, permite, fără a fi nevoie de vreo dovadă scrisă, afaceri în zonă. Supărarea cea mai mare a primarului, plimbată pe la toate instanţele de judecată, rămâne la sertar. Lacul Sinoe, rezervaţie naturală, rămâne la mâna firmei din Tulcea pentru tăierea şi valorificarea stufului. „Nu mă interesează dacă acolo se munceşte la negru, dacă oamenii au sau nu contract. Nu ştiu. Dar pământul ăsta nu este al lor“, spune primarul.