Luni, 19 noiembrie 2018. Guvernul trimite la Cotroceni propunerile de remaniere adoptate de Consiliul Executiv Național al PSD. Presa face cu această ocazie un bilanț al schimbărilor la nivel de guvern efectuate în cei doi ani de mandat.

Concluzia e unanimă și incontestabilă. Deși a obținut cea mai puternică majoritate parlamentară de către un partid în postdecembrism, deși el domină autoritar și administrațiile locale, deși guvernează într-o Coaliție cu un singur partid - ALDE - ,care nu-i face probleme ca aliat, totuși PSD reușește rara performanță de a fi schimbat în nici doi ani de conducere două guverne cu premieri cu tot și de a fi remaniat zeci de miniștri.

Imaginea dezastruoasă de instabilitate guvernamentală continuă și tumultoasă intră în conflict nu numai cu absența problemelor în privința majorității guvernamentale, cum s-a întîmplat în timpul regimului CDR, dar și cu faima postdecembristă a PSD de partid care știe și poate asigura o guvernare de tip mașinărie, în stare să rezolve infinit mai bine decît alte partide problemele care țin de administrarea țării.

Despre cauzele acestei instabilități guvernamentale, afectînd chiar interesul național, prin risipirea iresponsabilă a posibilităților date de o majoritate puternică de a reforma în profunzime țara, pentru că se beneficiază de uriașul capital electoral, am mai scris. De fiecare dată am atras atenția că principala cauză stă în felul în care conduce PSD Liviu Dragnea.

Nevoia de a supraviețui în fruntea partidului, spaima și gelozia stîrnite de orice altă afirmare pe scena publică, șiretlicul ceaușist al rotirii cadrelor astfel încît nimeni să nu fie sigur pe postul său și mai ales nimeni să nu-și poată face o echipă în fruntea unui minister, au dus, toate, la ceea ce am putea numi Remanierea permanentă, după doctrina lui Trotski de Revoluție permanentă.

Remanierea din 19 noiembrie 2018 n-a fost făcută pentru îmbunătățirea activități guvernamentale.

A fost făcută pentru supraviețuirea politică a lui Liviu Dragnea.

Constituția din 1991 a fost astfel concepută încît președintele e parte a Executivului. Una dintre notele acestei realități se numește dubla cheie. În multe chestiuni, o decizie nu poate fi luată de unul singur nici de Guvern, nici de Președinție. Cele două instituții trebuie să coopereze în luarea unor decizii. Schizofrenia asta se explică prin condițiile în care a fost adoptată Constituția din 1991. Deoarece alegerile parlamentare aveau loc concomitent cu alegerile prezidențiale, s-a presupus că România nu se va confrunta niciodată cu situația numită coabitare. Așa cum au arătat alegerile din 1992, 1996 și 2000, valul electoral făcea ca atît parlamentarele, cît și prezidențialele să aducă aceeași forță politică la Cotroceni și la Victoria. E drept, chiar dacă din același partid cu premierul, președintele își îngăduia să ia decizii fără a ține cont de premier. Era posibil așa ceva, deoarece președintele, cu toate că plecase din partidul de guvernămînt, în realitate îl conducea cu o mînă de fier. La revizuirea Constituției din 2013 s-a impus aberația numită deosebirea de timp în materie de mandate. Majoritatea parlamentară avea mai departe un mandat de patru ani. Președintele dobîndea un mandat de cinci ani. Așa a apărut nenorocirea numită coabitare. Prima mare confruntare a noii Constituții cu viața a avut loc în timpul mandatului lui Traian Băsescu. Altfel spus, prima aplicare în realitate a coabitării a avut loc în timpul lui Traian Băsescu.

Traian Băsescu a fost și este un tip pragmatic.

De aceea, au fost rare momentele în care el a provocat un blocaj aiuritor profitînd de avantajul dublei chei. De cele mai multe ori, el a găsit mijloacele pentru a intra în contact cu premierul PSD în vederea unei soluții de compromis. Cînd așa ceva era imposibil, deoarece și-ar fi riscat capitalul electoral, Traian Băsescu se angaja într-o amplă campanie de justificare politică a refuzului său de a semna.

Propunerile de remaniere au ajuns la Cotroceni în virtutea dublei chei. Contrar celor susținute de presa apropiată de PSD, președintele nu trebuie să semneze ca primarul. Parte a Ramurii Executive, el are dreptul, ba chiar și obligația, de a semna decretul de remaniere după o profundă chibzuință. În cazul propunerilor din 21 noiembrie 2018 nu mai era nevoie de nicio analiză a propunerile. Însăși ideea de nouă remaniere era aberantă din perspectiva nevoii de stabilitate guvernamentală minimă. Prin urmare, Klaus Iohannis avea nu numai dreptul, dar și datoria de a respinge întreaga listă, ca expresie a faptului că refuza noua remaniere. Evident, potrivit minimelor reguli democratice, el era obligat să se explice în fața opiniei publice și să convingă opinia publică de justețea deciziei sale.

Ce face președintele?

Pe 20 noiembrie 2018, deși susține public că este „o soluție slabă, remaniere slabă”, el nu respinge întreaga listă, altfel spus nu respinge remanierea, ci doar două propuneri, a Olguței Vasilescu la Transporturi și a lui Ilan Laufer la Ministerul Dezvoltării. Deși ar fi trebuit să-și exercite prerogativa de a refuza întreaga listă de remaniere, totuși, Klaus Iohnanis face acest gest doar față de două propuneri. Foarte bine! vom spune noi, susținători ai tezei că în cazul decretului președintele e cea de a doua cheie. Cu o singură condiție. O condiție cerută de minimele reguli ale democrației în lumea modernă. Îndeplinită în lume chiar și de președinți autoritari precum Putin sau Erdogan. Sfidată de dictatorii din Africa. Și aici nu din toată Africa. E vorba de condiția necesarei explicări în fața opiniei publice, a necesarei justificări. Un gest de modestie tipică președinților din lumea modernă. Purcede Klaus Iohannis la îndeplinirea unei astfel de condițiii? Firește că nu. El se rezumă la a trînti în finalul discursului din 20 noiembrie 2018: „Celelalte două propuneri le consider nepotrivite și vor fi refuzate…”

Ce spui Franț, pardon, Klaus?

Că le consideri nepotrivite și atît. Păi de ce doar atît. Desigur, Președinția e apărată de noua Gardă Pretoriană – SRIul condus de Eduard Hellvig. Dar chiar și Împărații Romani, deși se știau sub protecția Gărzii Pretoriene, găseau de cuviință să se explice.

Prin absența explicării, a justificării, Klaus Iohannis ne-a convins încă o dată că e plin de funcția de președinte ca un caltaboș de tocătură de carne de porc. Dar nu numai atît. A făcut praf și pulbere gestul politic necesar, dictat de rolul său de cheie. Locul unui gest politic a fost luat de gestul arbitrar, de așa vreau eu, că de aia sînt președinte, și dacă mă mai sîcîiți dau cu Mercedesul blindat peste voi! PSD s-a întrunit la nivel de conducere și a făcut noi propuneri, pe care le-a înaintat lui Klaus Iohannis. Prin prerogativele funcției, Klaus Iohannis era obligat să spună Da, semnez sau Nu, nu semnez, noile propuneri mi se par neavenite. Urmînd să explice poporului de ce sînt neavenite.

Ce face Klaus Iohannis?

Joi, 22 noiembrie 2018, întrebat de presă dacă semnează sau nu, Klaus Iohannis răspunde:

„În această săptămână, nu va mai exista nicio schimbare de miniștri, iar această chestiune care mi-a fost propusă azi va fi luată în analiză cel mai devreme după sărbătorile Centenarului și zilei de 1 Decembrie. Pînă atunci nu se va întîmpla nimic.”

De ce după 1 Decembrie? De ce nu, după 1 ianuarie? Sau de ce nu după primul an al Mileniului ?

E acesta un răspuns de șef de stat, de președinte de republică membră a Uniunii Europene? Nu. E un răspuns de vînzătoare la Pui de pe vremea lui Ceaușescu. Pentru că poporul se întreabă de ce după 1 Decembrie, fără să știe că după 1 Decembrie va afla că țara e condusă de junta militară alcătuită din generalii SRI, pe 29 decembrie 2018, Klaus Iohannis dă un răspuns: „Așa cum am spus - după sărbătorile dedicate Zilei Naționale. Nu aveam absolut deloc de gînd în aceste zile de sărbătoare să avem discuții pe aceste teme, pe remanieri și diferite diferendumuri pe care le au unii cu alții.”

Așadar, știm de ce va da un răspuns după sărbători. Atenția sa va fi ocupată deplin cu sărbătorile, cu protocolul, cu fanfara, cu imnul de stat, cu parada militară, cu fasolea cu cîrnați și cu gazele produse de aceasta. Nu mai e loc și de remaniere. Pe 29 noiembrie catadicsește să fie mai explicit. După 1 decembrie, deoarece trebuie să facă o analiză. Și, evident, ocupat cu confiscarea Centenarului nare vreme de o astfel de analiză. Trece și 1 Decembrie 2018. Se face 7 decembrie 2018. Și dacă ai fi mai încet la minte ca o mobilă tîrîtă pe parchet și tot ai reuși să faci analiza. Cum de la Cotroceni nu vine semn că președintele a decis ceva, Viorica Dăncilă sesizează CCR. O sesizare îndreptățită. Nu pentru că președintele ar trebui să semneze ca primarul, ci pentru că președintele e presupus în deplinătatea facultăților mintale. Și un om în deplinătatea facultăților mintale spune clar da sau nu în cazul celor două propuneri, nu se hîrjonește prin țară cu să mai vedem sau n-am făcut analiza.

După anunțul privind sesizarea vine anunțul că președintele va ține o conferință de presă. Ne așteptam ca președintele să prezinte opiniei publice rezultatele analizei sale. Ca o replică politică semnificativă la gestul Vioricăi Dăncilă. Ce spune Klaus Iohannis? Că se aștepta ca Viorica Dăncilă să vină la Cotroceni și să-l roage. Eventual să-i pună și o prișniță. Dacă venea, mai mult ca sigur semna cele două propuneri. N-a venit, el nu semnează. Care va să zică de asta a refuzat Klaus Iohannis semnarea decretului pentru cei doi. De asta a provocat o criză politică inutilă. Ca să vină Viorica Dăncilă să se roage de el! Și noi care credeam că în spatele gestului stau mari rațiuni politice. Ăsta da om mărunt!