Criza acordului nuclear cu Iranul și dușmănia evidentă dintre regimul de la Teheran și administrațiile americane nu pot fi înțelese fără a vorbi despre faimosul Ayatolah Khomeini, liderul spiritual al revoluției din Iran și al republicii islamice.

Mulți dintre conducătorii care au încercat să schimbe radical viața unui popor s-au trezit în fața unei opoziții îndârjite, dar puține astfel de mișcări „reacționare” au ieșit victorioase.

În Iran, însă, exact asta s-a întâmplat. Planul Șahului Mohammad Reza Pahlavi de a moderniza țara s-a izbit de voința de fier a unui cleric musulman. Și, deși totul părea în favoarea regelui, până la urmă, imamul a ieșit câștigător. Și nu numai atât, înconjurat de o popularitate imensă în Iran, Khomeini a devenit celebru în întreaga lume.

1979 - Revista Time îl consideră cel mai influent om

Prestigioasa revistă americană Time i-a acordat în 1979 titlul de omul anului pentru influența sa internațională. Dar faima sa a sporit mai ales din cauza unor decizii șocante. El este cel care a promulgat faimoasa fatwa prin care drept-credincioșii erau chemați să-l ucidă pe scriitorul britanic Salman Rushdie ca pedeapsă pentru versetele lui satanice, și tot Khomeini este cel care a numit Statele Unite ale Americii Marele Satan și a dat ordin să fie executate mii de persoan

Oricât de ciudat ar părea, omul care voia să pornească o revoluție islamică în toate țările musulmane și-a afirmat destul de târziu vocația politică.

Născut în 1902, Khomeini și-a pierdut tatăl înainte să împlinească un an. Studiile religioase i-au marcat încă de copil viața. A scris de-a lungul anilor nu mai puțin de 40 de cărți și a devenit treptat cel mai influent cleric din țară. Modul fundamentalist în care vedea aplicarea învățăturilor religioase în viața de zi cu zi l-a adus însă într-un conflict deschis cu Șahul Mohammad Reza Pahlavi.

Ostilitatea față de planurile guvernanților a fost o constantă încă din 1920, când Reza Șah Pahlavi a ajuns la putere, dar conflictul deschis a izbucnit mult mai târziu, după urcarea pe tron a lui Muhammad Reza Pahlavi. În scrierile sale, Khomeini a pledat întotdeauna pentru ideea că puterea în stat trebuie să le aparțină, în ultimă instanță, învățaților islamici.

Revoluția Albă - prima tentativă de modernizare a Iranului

În 1963, Șahul anunță „Revoluția Albă”. E vorba de un program în șase puncte care vizează modernizarea țării prin reforma terenurilor agricole, naționalizarea pădurilor, vânzarea companiilor de stat, acordarea dreptului de vot femeilor, înlăturarea interdicției de a deține funcții publice pentru cei de alte religii și o campanie de alfabetizare.

Unele dintre aceste schimbări li s-au părut extrem de periculoase clericilor șiiți. Occidentalizarea Iranului era, pentru Khomeini, un atac direct la adresa Islamului.

Ca urmare, a convocat o reuniune a celor mai influenți specialiști islamici în sharia și i-a convins să acționeze pentru boicotarea referendumului organizat de Șah.

Pe 22 ianuarie 1963, Khomeini a făcut publică o declarație extrem de dură împotriva Șahului și a reformelor pe care acesta le dorea. Două zile mai târziu, Șahul se deplasa cu o coloană armată în regiune pentru a acuza clasa clericilor islamici că blochează modernizarea țării.

Dar Khomeini nu e omul care să dea înapoi. Continuă să denunțe violarea Constituției țării de către Șah, dar și corupția morală care se răspândește și îl acuză pe Șah că a supus țara Statelor Unite ale Americii și Israelului.

Mai mult, contramandează celebrarea sărbătorii Nowruz din martie 1963 ca protest la adresa guvernului. În după- amiaza zilei de Ashura (3 iunie 1963), Khomeini depășește orice limită și îl compară pe Șah cu Yazid, califul considerat de șiiți un tiran.

Provocarea nu putea rămâne nepedepsită. Două zile mai târziu, Khomeini este reținut și transferat la Teheran. Credincioșii se răscoală pentru eliberarea sa. Timp de trei zile, Iranul e în haos. În întreaga țară sunt confruntări violente între manifestanți și autorități, iar numărul morților se ridică la 400 de persoane.

Până în august, Khomeini este plasat în arest la domiciliu, apoi este eliberat. Pe 26 octombrie, Khomeini protestează vehement când Șahul acceptă ca militarii Statelor Unite, aflați în țară, să se bucure de imunitate diplomatică, mai precis să poată fi judecați numai de instanțele militare americane.

Primul-ministru îi cere să prezinte scuze Șahului

În noiembrie, clericul este arestat din nou pentru jumătate din an. În timpul încarcerării, este adus în fața premierului Hasan Ali Mansur, care încearcă să-l convingă să-și ceară scuze Șahului și să renunțe la opoziția fățișă față de guvern. Khomeini refuză, iar prim-ministrul îl pălmuiește într-un acces de furie.

Câteva luni mai târziu, Mansur este asasinat. Patru membri ai grupării Fadayan- e Islam sunt condamnați și executați pentru această crimă.

Pe 4 noiembrie 1964, Khomeini este trimis în exil în Turcia. După mai puțin de un an, i se permite să se mute la Najaf, în Irak, unde rămâne pănă în 1978, de unde este expulzat de vicepreședintele de la acea dată al țării, nimeni altul decât Saddam Hussein. Disputa cu Șahul este la cel mai înalt nivel, nici nu se pune problema unei reveniri în Iran. Khomeini pleacă în Franța cu o viză turistică.

În tot timpul celor 14 ani petrecuți în exil, Khomeini definitivează programul politic al unei revoluții islamice. La începutul anilor 70, la Najaf ține o serie de prelegeri care apoi vor fi publicate în cartea sa „Guvernarea Islamică, Guvernare a juriștilor sharia”. Potrivit lui Khomeini, legile societății trebuie să respecte legile lui Allah, ca urmare singurii calificați să fie conducători sunt învățații islamici, specialiști în sharia.

Chiar dacă se află departe de țară, influența lui Khomeini în Iran e uriașă. Peste tot circulă casete cu predicile în care îi aduce acuzații Șahului. Treptat, începe să fie văzut ca un salvator, un lider spiritual, dar și conducătorul revoltei împotriva conducătorului din ce în ce mai detestat.

Șahul părăsește Iranul

​Situația din țară e fără ieșire pentru Șah.

Pe 17 ianuarie 1979, părăsește țara. Oficial e vorba de o scurtă vacanță. Nu se va mai întoarce însă niciodată.

Pe 1 februarie 1979, Khomeini se întoarce în Iran și e primit triumfal de aproape 5 milioane de oameni. Nimeni nu i se mai poate opune. Chiar dacă există un guvern provizoriu, Khomeini își impune propriul premier și avertizează că orice nesupunere față de el este o nesupunere față de Allah.

La referendumul organizat pe 30 și 31 martie 1979, 98 la sută dintre alegători se pronunță pentru înlocuirea monarhiei cu Republica Islamică. Unele ziare sunt închise, iar opozanții sunt reduși la tăcere. Două partide sunt interzise. Noua Constituție îi acordă lui Khomeini titlul de Lider Spiritual Suprem. Un consiliu al Gardienilor este însărcinat să verifice orice candidatură pentru un post de demnitate publică.

Problemele nu lipsesc. Șahul a fost primit în Statele Unite pentru a se trata de cancer. Khomeini și grupurile radicale cer să fie adus în țară și executat. Pe 4 noiembrie, un grup de studenți ocupă Ambasada SUA la Teheran și țin 52 de funcționari diplomatici americani în captivitate pentru 444 de zile. Atacul este extrem de popular în Iran, iar Khomeini îl susține.

Iranul a cerut extrădarea Șahului, lăsând să se înțeleagă că, în schimbul ei, va elibera ostaticii. Fostul monarh s-a stins însă câteva luni mai târziu, iar criza a continuat.

Războiul Iran-Irak

Chemările lui Khomeini la revoluție islamică au iritat Irakul, țară cu o majoritate șiită. Ca urmare, Saddam Hussein a încercat să profite de slăbiciunea militară a Iranului și să ocupe Khuzestan, zonă bogată în petrol. În septembrie 1980, Irakul lansează un atac de proporții. Rezistența fanatică a iranienilor și incompetența militarilor irakieni va face ca războiul să dureze opt ani. Încă din 1982 însă, Iranul reușește să recâștige aproape tot teritoriul pierdut. Khomeini refuză o ofertă de pace și cere reparații, ba, mai mult, înlocuirea lui Saddam Hussein. Trupele fanatice ale Ayatollahului lansează atacuri în valuri asupra mitralierelor inamicului, lăsând mii de morți pe câmpul de luptă. Războiul se încheie abia în 1988, când Khomeini acceptă cu greu pacea.

În 1989, Khomeini e din nou pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Cere, într-o fatwa, asasinarea scriitorului britanic Salman Rushdie și a tuturor celor care l-au ajutat să publice „Versetele satanice” . Rushdie scapă, dar cel care i-a tradus cartea în japoneză e ucis.

În 1989, starea de sănătate a Ayatolahului, șubredă de ani buni, se agravează rapid. Khomeini se stinge pe patul de spital pe 3 iunie 1989, după nu mai puțin de 5 atacuri de cord în 10 zile. Anunțul morții sale scoate milioane de oameni pe străzi într-o izbucnire națională de durere. 10 oameni sunt călcați în picioare, alți 400 se aleg cu răni grave.

Ca să preîntâmpine alte tragedii, autospecialele pompierilor stropesc mulțimea care stă ore în șir în soare, ca să o mai răcorească.

Numai la înmormântare participă 2,5-3,5 milioane de persoane, conform agențiilor de presă occidentale.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)