Fostul jucător dinamovist e încântat de viaţa din Ţara Cantoanelor.

Elveţia, ţară coorganizatoare a Campionatului European de fotbal, este mai puţin primitoare pentru români decât Italia sau Spania. Pentru a-ţi face loc printre elveţieni trebuie să cunoşti la perfecţie germana, iar ca limbi complementare franceza şi italiana, şi să ştii bine o meserie.

Zoltan Kadar, fostul fundaş dreapta al echipei de fotbal Dinamo, este unul dintre românii care şi-au găsit un loc călduţ, stabil şi liniştit printre elveţieni. A plecat acum 12 ani din ţară şi n-are de gând să se mai întoarcă. EVZ l-a vizitat la Winterthur, lângă Zurich. E uimitor să constanţi că, după 12 ani în Elveţia, Kadar nu stâlceşte niciun cuvânt în română.

"Mai devreme de 50 de ani nu revin în România. Mulţi îmi spun că n-am motive să mă întorc nici atunci. Fiica mea, Helga Andrea, care are 16 ani, nici nu vrea să audă de România. Nu doreşte să se mai întoarcă niciodată acolo. E aici de la patru ani. Are prieteni în Elveţia, merge la şcoală aici şi doreşte să se facă instructor de sport. Pe când avea vârsta de opt ani am dus-o în România. Am mers cu trenul de la Cluj la Ozunca Băi. Obişnuită cu Elveţia, m-a întrebat uimită de ce este aşa de multă mizerie în tren. N-am ştiut ce să-i răspund", spune bărbatul pe care doar părul cărunt îl dă de gol că nu mai joacă fotbal.

De trei ani, Zoli munceşte pentru Winterthur, club din divizia a doua elveţiană, la Centrul de Copii şi Juniori, unde, având calitatea de antrenor recunoscută, trei sferturi din salariu i-l plăteşte federaţia. Şlefuieşte puşti de 15, 16 şi 17 ani. Deja, doi dintre aceştia au făcut deja pasul spre echipa mare.

Ţine legătura cu ţara prin intermediul ziarelor şi al părinţilor, rămaşi la Braşov: "Citesc pe internet « Evenimentul zile i» şi « Gazeta Sporturilor ». După ce aflu ce este pe-acasă mă enervez şi nu le mai citesc. Le las baltă o săptămână, iar apoi, din curiozitate, mă uit din nou, să văd ce s-a mai întâmplat".

Plăteşte chirie

În Schaffhausen, la 25 de kilometri de Zurich, familia Kadar locuieşte cu chirie, dar astfel de situaţii, considerate înjositoare în România, sunt des întâlnite în Elveţia. "Viaţa e foarte scumpă aici. Numai taxele reprezintă 3000 de franci elveţieni pe lună. 200 de franci este asigurarea maşinii, 700 - asigurarea medicală, 1200 - chiria la apartament, plus că 10 la sută din venit este impozitat, la care se adaugă cheltuielile cu telefonul, curentul electric... Cam 20 la sută din salariu nu-l văd pe lună. Ca să-mi îmbrace un dinte, un stomatolog mi-a luat odată 2000 de franci! Preferi să te duci în Germania pentru a beneficia de serviciile unui stomatolog sau în România, fiindcă e mult mai ieftin. Apartamentul cu patru camere în care locuiesc cu familia mea costă 450.000 de franci elveţieni şi are 100 de metri pătraţi. Nu-mi permit să-l cumpăr, aşa că stau cu chirie", îşI descrie Kadar viaţa.

"Am linişte şi siguranţă"

"Nu mă plâng. Cu salariul meu, plus ce câştigă soţia, 1500 de franci lunar pentru două zile şi jumătate de muncă pe săptămână, fac faţă. Trăiesc decent. Aici nu te înjură nimeni în trafic, nu îţi bate niciun vecin în perete. De 12 ani în Schauffhausen n-am auzit ca vreo fată să fi fost violată. Aşa că nu-mi fac griji când fata mea ajunge acasă la 12 noaptea! Nu am emoţii că, într-o dimineaţă, mi-aş putea găsi portiera maşinii zgâriată sau că mi s-ar putea fura oglinda. Am linişte şi siguranţă, adică ceea ce e mai important în viaţă. De-asta nu plec de-aici pentru a mă întoarce în ţară. Pe linie de fotbal e la fel de bine. Aici, după o înfrângere nu te înjură suporterii ş nici nu te iau la bătaie. Nu se concepe ca preşedintele să-ţi facă echipa. Cum te simţi tu ca om când ţi se face aşa ceva? Aud că acasă se practică aşa ceva. Mai bine antrenor la juniori în Elveţia decât să-mi facă cine ştie ce preşedinte echipa în România!".

Kadar are aproximativ aceeaşi greutate din perioada când juca pentru Dinamo şi se afla în circuitul echipei naţionale: "Am două kilograme în plus faţă de perioada în care eram în activitate. De ce? Fiindcă aici n-ai prieteni care să te ia cu ei la băutură, să tragă de tine să mănânci în exces grătare... În plus, ai unde să practici un sport, să alergi pentru a-ţi întreţine corpul".

Prieten din copilărie cu Marius Lăcătuş

Povestea vieţii lui Zoli Kadar a început în Covasna, pe 4 octombrie 1966. Primele ghete de fotbal şi le-a pus la puştii Tractorului Braşov, apoi a sărit în curtea celor de la FC Braşov, unde a jucat între 1984 şi 1987. A crescut sub aripa ocrotitoare a lui Marius Lăcătuş, care i-a asigurat spatele de copil firav. "Am copilărit împreună cu Marius. Eu jucam la tineret pentru FC Braşov, iar el era deja la echipa mare. Mă proteja tot timpul. Îmi zicea că dacă am nevoie de ajutor, dacă mă supără cineva, să mă duc la el", îşi aminteşte bărbatul de 42 de ani.

Prelucrător prin aşchiere la CUG

După perioada Braşov, Kadar s-a mutat în Cluj. Altă etapă, alte aventuri: "În 1987 am intrat la Facultatea de Informatică, după ce terminasem liceul de Mate-Fizică "Unirea" din Braşov. La echipa Universitatea Cluj am ajuns datorită lui Neluţu Sabău, care îmi era coleg de cameră la lotul de tineret. Într-o vară, Sabău m-a întrebat: « Ce vrei să faci? ». I-am răspuns că nu ştiu, dar înclinam să rămân la Braşov. Sabău m-a încurajat să mă transfer la Cluj, unde se construia o echipă tânără şi frumoasă. Nu s-a plătit niciun ban pe mine. Nu ştiu ce mişmaşuri au făcut cei de la Braşov, unde conducător era Romică Paşcu... S-o fi făcut trafic de puncte, de meciuri, habar n-am! Cert este că eu n-am luat niciun ban la transfer. La Cluj m-au angajat la CUG (n.r. - Combinatul de Utilaj Greu), ca prelucrător prin aşchiere. Aşa erau vremurile. N-am muncim niciodată în fabrică".

"Ianul îi câştiga pe jucători dându-le bani!"

"Revoluţia m-a prins la Cluj. Începusem prost campionatul cu Universitatea Cluj. La o partidă jucată la Ploieşti am reuşit să nu pierdem. Meciul terminat la egalitate, 1-1. Era primul nostru punct scos în deplasare în acea ediţie de campionat. La partidă a fost prezent şi Mircea Rădulescu, selecţioner pe-atunci, care a venit la mine şi mi-a spus că o să mă convoace la echipa naţională. După prima chemare la lot m-a sunat Vasile Ianul, care avea bani mulţi atunci. A venit după mine la Cluj. Era la începutul luni noiembrie. M-a întrebat ce vreau să fac în viitor. I-am zis că peste două săptămâni am logodna. Mi-a zis: « Ia de-aici 2.000 de dolari, să ai de logodnă! ». Nu am semnat nimic, mi i-a dat ca un avans. Cu asta câştiga el jucătorii! Spre exemplu, semnai pentru 25-30.000 de dolari. Când ţi se spunea despre o asemenea sumă, nu mai întrebai pe ce perioadă e contractul! Nu te mai interesa dacă 30.000 de dolari erau bani pe an sau pe zece! Erau bani mulţi, iar noi, jucătorii, eram supermulţumiţi. Din acei bani, la vremea respectivă mi-am luat un apartament cu două camere în Bucureşti, în cartierul Aviaţiei, plus o maşină Lancia. În loc să-mi fi luat încă un apartament, mi-am luat maşină! Ce să fac şi eu! Şi mi-am construit o cabană, la Ozunca Băi, unde merg atunci când vin acasă", dezvăluie traiul pe care îl ducea fotbaliştii pe vremea lui Vasile Ianul.

"Am fi luat de patru ori consecutiv titlul!"

Cariera la Dinamo a început fulminant şi s-a încheiat în haos. "Am jucat la Dinamo între 1991 şi 1996. În primul sezon am câştigat tilul. A fost super. Am luat campionatul fără înfrângere! Cu Steaua am făcut 1-1 în Ghencea şi am bătut în « Groapă » cu 1-0, gol Demollari. Apoi, în sezonul 1992-1993 a început căderea. Marea greşeală a fost vânzarea în retur a lui Gerstenmajer. Era criză de bani la club. Cu Gabor în echipă am fi luat de patru ori consecutiv titlul în România! În acel sezon, meciul de pomină l-am jucat acasă, cu FCM Bacău. A fost partida care a dezmebrat clubul! Un meci incredibil. Distanţa dintre Dinamo şi Steaua era de numai un punct. În acea etapă, Steaua a făcut 1-1 la Sibiu, iar noi aveam meci acasă cu moldovenii. După un corner, un jucător de la Bacău (n.r. - Sorin Condurache) a luat mingea şi ne-a dat gol pe contraatac, deşi noi atacam în valuri. Eram cu toată echipa în jumătatea lor, iar la faza golului, Prunea era ieşit la mijlocul terenului. La una dintre faze, Selymes s-a intercalat pe traiectoria mingiei şi a scos-o, involuntar, din poartă! Mai erau patru etape de jucat şi totul era stabilit. Nu mai puteam face nimic, fiindcă eram siguri că Steaua nu se va mai împiedica şi aşa a şi fost. Nu ne aşteaptam să luăm bătaie. Din contră, Ianul era sigur de victorie contra Bacăului. Ne-a promis la acel joc câte 100 de dolari de om pentru fiecare gol marcat de la 5-0 în sus! După meci nu mai aveam cuvinte. Nu mai putea nimeni să vorbească. Antrenor era Alexandru Moldovan. Era şi el şocat în vestiar! Apoi a început căderea la Dinamo. În 1993 a fost vândut şi Dorinel Munteanu... Degringolada cea mare a început în sezonul 1993-1994. Eram, la un moment dat, pe locul 8 în clasament! Am salvat sezonul calificându-ne în Cupa UEFA. Şi cu un an mai apoi ne-a fost greu, cu Ion Moldovan. Ne zbăteam pe locul şapte în campionat!".

AMINTIRI CU ARMENANUL

"Halagian ne ţinea câte 300 de zile pe an în cantonament!"

Kadar a lucrat cu mulţi antrenori, dar cel mai mult l-au marcat “metodele” folosite de Florin Halagian. "Ne ţinea câte 300 de zile pe an în cantonament! La un moment dat, nevastă-mea mi-a zis: «Ia-ţi inel de logodnă cu Moga (n.r. - colegul lui de cameră)! ». În cantonament jucam toată ziua rummy de ne ieşiseră pietrele pe ochi! Mihali avea un noroc ieşit din comun. Jucam de joia până duminica. Puteai să câştigi până la 300 de dolari, dacă prindeai un week-end bun la rummy. Halagian era o figură. Când a venit Viorel Moldovan la Dinamo i-a spus astfel: « Să te tunzi până mâine! »”, rememorează Kadar. Fostul dinamovist a găsit şI cuvinte de laudă pentru “Armean”. “Pentru mine, « Hala » este o persoană deosebită. Se descurca, avea multe relaţii. Nu ştiu să fi bătut pe cineva cât a fost la Dinamo. Avea ochi la jucători. N-am mai întâlnit un antrenor care să recunoască aşa bine un fotbalist de valoare. În 1991 erau 38 de jucători în probe la Dinamo. A trebuit să aleagă 20 dintre ei. A făcut şi greşeli, cel puţin două. Nu l-a oprit în lot pe Miriuţă, fiindcă pe acel post jucau Gerstenmajer şi Dorinel Munteanu, şi nici pe Toni Doboş, dar îl înţeleg oarecum, deoarece nu-i putea scoate din echipă pe Mihali şi pe Adi Matei, care jucau foarte bine împreună. Prietenii mei din echipă erau tot ardeleni: Viorel Moldovan, Leo Grozavu şi Sebastian Moga".

Despărţirea de Dinamo s-a făcut brusc: "În ianuarie 1996, la Dinamo au avut alte schimbări. A fost dat afară Remus Vlad şi adus în locul lui Marian Bondrea. Acesta a spus, de la bun început, că vrea un schimb de generaţii. M-am întors la Universitatea Cluj, unde aveam o echipă frumoasă, cu Brătianu, Ritli, Maier, Falub, Cioloboc... Am mai jucat puţin, apoi am decis să renunţ la fotbal. În 1996 mi-am deschis o pizzerie-cofetărie, la Gherla".

A zis că stă doi ani la Schaffhausen şi a rămas toată viaţa!

A urmat pasul care i-a schmbat viaţa. "În vara anului 1996 m-a sunat Gabor Gerstenmajer. Juca la Lucerna. Mi-a zis: « Nu vrei să joci în Elveţia? ». I-am răspuns că nu mai vreau să stau prin cantonamente. M-a liniştit repede. Mi-a zis că nu există cantonamente şi că în Elveţia vii la meciuri cu două ore înainte de flueirul de început! Am rămas şocat când am auzit. Am acceptat transferul la Schaffhausen, echipă care evolua în Divizia B, unde am primit casă, maşină şi un salariu bun. Nu erau bani foarte mulţi, cam 30.000 de franci elveţieni pe an, dar eram mulţumit. Într-un an am învăţat germana, mi-am luat şi diplomă de antrenor... Prima oară am semnat pe doi ani. Eram lider la Schauffausen. Aveam tricoul cu numărul 10 şi jucam atacant. La un moment dat, antrenorul mi-a zis că are nevoie de un fundaş stânga. M-a încercat pe mine pe acel post. Când a văzut că mă descurc şi ca fundaş stânga, mi-a prelungit cu încă doi ani contractul! În 2000 am retrogradat în liga a treia. Am plecat de la Schaffhausen la Frauenfed, în liga a patra, unde am fost antrenor-jucător. În doi ani am urcat cu echipa în eşalonul trei. M-am lăsat de fotbal în 2005, la 39 de ani, ca libero la Winterthur". Concluzia despre aventura elveţiană: "Când am venit la Schaffhausen mi-am zis că voi sta doi ani, apoi o să revin acasă, unde credeam că e viaţa mea. Am rămas în Elveţia 12 ani şi nu-mi pare deloc rău. Singurul lucru de care o să-mi pară rău toată viaţa este că fiica mea n-a apucat să înveţe limba română, fiindcă am plecat cu ea din ţară pe când avea patru ani!".

ECHIPA NAŢONALĂ

A fost în lot la Cardiff

Debutul la naţională a fost un succes. "Am jucat în celebrul meci amical Spania - România, de la Cordoba. Naţionala a învins atunci cu 2-0. Eu am intrat pe teren în locul lui Hagi, spre finalul jocului. Am adunat 10 selecţii la naţională, dacă pun la socoteală şi meciul amical cu Moldova, pe care l-am câştigat cu 6-0".

Continuarea sub tricolor n-a fost la fel de fericită. "Între 1991 şi 1993 n-am ratat nicio convocare la naţională. În ianuarie 1991 am participat la turneul din Belgia şi Olanda. Acolo am învins echipa PSV Eindhoven cu 2-1, iar eu am fost declarat cel mai bun jucător al turneului. La olandezi jucau Popescu, Romario... În 1993 am făcut parte din lotul de 18 jucători deplasat la Cardiff, pentru partida cu ţara Galilor, care ne-a asigurat calificarea la Mondialul din America '94. Pe foaia de joc au fost trecuţi doar 16 jucători. Eu şi Craioveanu am fost lăsaţi în tribună. În februarie '94 am mers la turneul de la Honk-Kong şi n-am jucat prea bine. Pentru un post de fundaş dreapta în lotul de America mă luptam eu şi Zegrean. Până la urmă, Anghel Iordănescu nu ne-a luat pe niciunul, ci a mers doar cu Dan Petrescu, care n-a avut « dublură ». Nu-i port pică lui Iordănescu. Poate aşa a fost să fie. Poate dacă mergeam la turneul final din Statele Unite nu mai ajungeam în Elveţia. âsta a fost destinul meu".

TACTICĂ

"I-aş fi introdus titulari în atac pe ambii Niculae"

Zoltan Kadar a văzut pe viu toate cele trei meciuri ale României la Euro, la Zurich şi Berna. Mircea Rădulescu, antrenorul Şcolii de Antrenori din cadrul FRF, a fost acela care i-a procurat biletele. "Cred că mai mult nu se putea obţine în această grupă. După primele 10 minute trecute din partida cu Olanda am simţit că n-avem nicio şansă să învingem. Pe o fază de atac, noi aveam opt oameni la mijloc, obosiţi, în loc ca aceştia să fie în terenul advers. N-am avut deloc prospeţime. Trebuia forţată mai mult ofensiva. Dacă aş fi fost în locul lui Piţurcă, aş fi jucat cu Chivu în centrul liniei de apărare, iar în locul lui, la mijloc, aş fi introdus un jucător mai ofensiv. Şi i-aş fi introdus titulari în atac pe ambii Niculae, Daniel şi Marius, lângă Mutu, care a avut nevoie de sprijin", spune fostul apărător, care l-a remarcat pe italianul Zambrotta: "Îmi place mult cum joacă, chiar dacă i-a pus pe tavă un gol lui Mutu".

AJUTORUL DE LA BORCEA

"Prin el mi-am luat televizor!"

Pe când Kadar juca pentru Dinamo, Cristi Borcea, omul care face acum legea la gruparea "câinilor roşii", era băgător de seamă prin Şoseaua Ştefan cel Mare şi îi căra sacoul lui Cornel Dinu. "Cristi Borcea a fost adus la club de Cornel Dinu. Era băgat, din câte ştiu, la firma de electronice Sharp, care apărea, într-o vreme, pe tricourile noastre de joc. Prin Borcea mi-am luat un televizor mare! Când cineva din echipă avea nevoie de el, îl ajuta! El rezolva multe dintre problemele jucătorilor, deşi nu ştiu să fi avut pe-atunci vreo funcţie în club", ne-a dezvăluit Kadar.

Corespondenţă din Winterhur