Izolaționiștii și partidele mainstream

Izolaționiștii și partidele mainstream

Tehnica nu este nouă și nici locală. După același model se întâmplă în întreaga Europă și nu se întâmplă de ieri alaltăieri ci se întâmplă în multe cazuri de zeci de ani. În Franța de pildă mișcarea politică pe care familia Le Pen a fondat-o, a organizat-o și o conduce și astăzi este veche și crește cu fiecare ocazie electorală, fără a fi ajuns din fericire să dea președintele sau să formeze guvernul. În Germania, din motive ce țin de trecut, țara având o legislație consistent anti-fascistă, această direcție politică a reușit să se constituie ceva mai târziu, dar astăzi AFD-ul a reușit să devină principalul chalenger al partidelor democratice.

Regatul Țările de Jos după destul de vechi tentative a înregistrat cu ocazia ultimelor alegeri o victorie a extremiștilor. Situația este aceeași și în Austria. În Italia treptat partidele cum este cel al primului-ministru Meloni – Fratelii d'Italia au ajuns la putere, dar odată instalați și-au moderat discursul, formând o alianță mai largă din care face parte spre pildă și Forza Italia – partid democratic.

În România acest curent a apărut mai târziu, iar explicațiile sunt multiple. În primul rând România post-decembristă a trăit sub obsesia competiției PSD vs. PNL/PD, sub obsesia luptei politice împotriva reminiscențelor comunismului. Mai târziu, atunci când în jocul politic a apărut încă un partid - Uniunea Salvați România, confruntarea s-a complicat, progresiștii provocând un consistent zgomot de fond care a făcut ca în societate distincția dintre prieteni și inamici să devină imposibilă. Metodele USR au fost însă preluate de către nou apăruții - izolaționiști/ populiști/ extremiști care se declară suveraniști. Termenul este importat, atâta vreme cât și frații lor din Europa își zic la fel.

Și unde am ajuns astăzi, la o societate în stare de haos, haos pe care Rusia l-a ajutat și de care Rusia lui Putin se folosește. În această stare de haos în tabăra izolaționiștilor se întrevăd cel puțin două modele concurente – pe de o parte o grupare care nu are neapărat un partid (poate POT?), dar care are un lider extrem de vizibil, grupare care este excesivă, ieșită din orice fel de tipar, incoerentă, fără niciun fel de ideologie și de cealaltă parte un partid politic cu o importantă reprezentare parlamentară care a fost acceptat în grupul politic al conservatorilor europeni, atâta vreme cât reușește un balet destul de neclar și periculos între opțiunea pro-europeană și opțiune anti-democratică, cu certe manifestări anti-sistem. Acest partid (AUR), fără a fi ajuns la guvernare a făcut pașii pe care Fratelli d'Italia i-a făcut în momentul accederi la putere.

Mie mi se pare clar, România de astăzi nu mai este locul unei confruntări PSD – anti-PSD ci locul unei confruntări dintre democrați și oponenți lor.

 

Ne puteți urmări și pe Google News