Ziua naţională a trecut, festivismul a reintrat la cutie, e vremea să ne ocupăm şi de cele mai puţin lucitoare. Să redescoperim, nu numai cât de minunaţi suntem, ci şi că avem probleme. Iar una dintre cele mai grave se numeşte „România izolată”, nu „România izolată între state pro-ruse”, cum vrea bruiajul globalist să credem.

Izolată, adică singură, fără viziune, fără prieteni, fără parteneri, fără cooperare, fără valori şi proiecte comune cu cei din jur. Tot mai mult un intrus în zona ei. Un corp străin. Ca un animal fără vlagă, pe care mâncătorii de cadavre îl devorează de viu.

De unde credeţi că a scos UDMR-ul tupeul recent conform căruia orice ungur anchetat este un ungur prigonit etnic şi politic şi îndeamnă conaţionalii să iasă în stradă? (Evident, şi la ei, trecerea maximă o au politicienii de la nivel central şi local, cei mai egali între egali. Reţeaua. Familia. Cartelul.)

Sau care este motivul actului fără precedent, mitocănesc de-a dreptul, al ministrului de externe ungar (în realitate al guvernului) de a interzice participarea diplomaţilor maghiari la sărbătorirea zilei naţionale? Sau a premierului Orban de a ne beşteli?

Asocierile se fac, la orice nivel, pentru orice scop, pe baza unor valori comune, unei viziuni comune a partenerilor. Şi cei din mafie şi cei de la ajutorarea bolnavilor de cancer fac acest lucru. Evident, valorile şi viziunea lor sunt complet opuse. Dar principiul rămâne. De ziua naţională Preşedintele ne-a obosit cu menţionarea aderării noastre la „valorile europene” sau „valorile ocidentale” comune. Problema este că în ultimii ani unele state, mulţi dintre noi, au descoperit că valorile UE şi cele europene nu mai sunt aceleaşi. Ba, dimpotrivă, ele au devenit opuse. Iar valorile, la care afirmăm noi că aderăm, au devenit opuse celor ale vecinilor noştri.

Acum un an vă spuneam că la finalul acestuia vom fi deja într-o altă lume. Dacă luăm Europa, stat cu stat, vom vedea schimbări fundamentale aflate în diverse stadii de evoluţie, dar toate în mişcare, în progresie. Concomitent cu transformările interne se modifică şi politicile externe. Se crează noi prietenii şi noi animozităţi. Se redesenează Europa şi se modifică poziţia centrului ei de greutate.

Pe acest fundal, în liniştita Românie, pe care nici măcar alegerile nu o mai scot din toropeală, avem o polemică anemică, de după amiază toridă, în „cestiunea” acaparării ţărişoarei de către Rusia.  Imboldul polemic, pe această temă veche, a fost dat de preluarea puterii în Bulgaria (de parcă Borisov ar fi fost vreo fată mare şi nu manevrat de Rusia - vezi faza în care preşedintele Iohannis a căzut de papagal, şi a făcut şi România de râsu-plânsu, cu flotila antirusească de pe Marea Neagră), în Moldova şi, ulterior în Estonia de partide şi, deci, guverne pro-ruse. Titlurile sună cam aşa: Romania, prinsa tot mai strans in clestele Rusiei! Cercul se strânge! România, insulă izolată într-o mare pro-ruşi! Etc. etc.

Conştientizarea situaţiei reale şi pericolului real este obstrucţionat de activitatea „trompetelor” celor două tabere aflate în polemică, de fapt o falsă polemică pe subiectul în cauză.

Prima grupare polemistă, care ţine de lobbyul progresist-marxist al slujbaşilor domnului Soroş, sau mai bine zis, ai vectorului globalist merge pe două direcţii. O linie progresist-marxisto-globalistă încearcă să reducă modificarea geopolitică a zonei la tematica primitivă, dar cu oarece succes la public, a pericolului ocupării ţării de către ruşi, dată fiind izolarea noastră între state cu deschidere către Putin.

O altă linie a acestora, mai nouă şi mai „sofisticată”, nu neapărat pentru marele public, ci pentru transmiţătorii intermediari, este cea care condamnă aşa-zisa„democraţie iliberale” din statele central-europene: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, probabil, în câteva zile şi Austria Dacă în urmă cu numai 5-6 ani, erau exemple de urmat pe calea democraţiei, astăzi, în evaluarea acelor slubaşi ai Noii Ordini Mondiale, ele au devenit exemple negative, care nu trebuie frecventate, ba chiar evitate. Cum însă liberal = socialist, a deveni o democraţie iliberală este, de fapt, un mare pas către democraţie. Evident, sunetele cacofonice pe care le scot aceste trompete au menirea de a pune în umbră dictatura care prinde un contur tot mai clar în statele occidentale.

Celelalte trompete, care se gudură pe lângă cei de la putere, ne calmează cu piramidonul apartenenţei noastre la UE, NATO, cu parteneriatul strategic cu SUA, cu condiţionarea unora dintre statele respective de apartenenţa lor la aceleaşi structuri. Dacă primii vor să ne „ajute” să nu cădem sub vraja politicii identitare ruseşti, ceilalţi încearcă să acopere dezastrul provocat de inabilitatea, oportunismul, băltirea, lipsa de profesionalism, de responsabilitate, de viziune, dezinteresul, amatorismul diriguitorilor politii externe româneşti. Şi mă refer, în primul rând, la preşedintele Iohannis, căci cine este ministru de externe nici nu cred că vă mai duceţi amionte. Vă spun eu: Lazăr Comănescu, un domn de 67 de ani (mulţi înainte) funcţionar al ministerului de externe şi între perioada comunistă. Başca alte funcţii care presupuneau o anume afiliere, dacă nu chiar unele grade în serviciile vremii.

Dacă primii spun o jumătate de adevăr pentru a ne înfricoşa, ceilalţi spun o minciună întreagă pentru a ne anestezia. Personal cred că adevărata problemă, grava problemă pentru România este, în acest moment, nu politica Rusiei în zonă, ci politica României în zonă şi mai precis lipsa unei politici externe inteligente şi dinamic, adică IZOLAREA ROMÂNIEI.

Vechea Europă = Noua Europă

Este recunoscut astăzi de către istorici că leagănul civilizaţiei europene, denumit de cercetătoarea Maria Gimbutas „Vechea Europă”, începe undeva prin mileniile 9-7 înainte de Hristos pe un teritoriu care se întindea dinspre Ucraina la nor-est, Marea Neagră, statele caucaziene, la est, turcia, Bulgaria, Grecia, Cipru, Creta, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Albania, la sud, nordul Italiei, Croaţia, Slovenia, estul Germaniei (adică tocmai rebelele Bavaria, Saxonia), Austria, Slovacia, Cehia, Ungaria, Polonia la vest. Toate statele balcanice, sud europene, est europene şi central europene erau cuprinse în ea. Este exact regiunea care, cu unele excepţii date de cuceriri sau migraţii ale ultimei jumătăţi de mileniu (Albania, Kosovo, Bosnia-Herţegovina), se constituie astăzi în ceea ce se poate numi Noua Europă. O regiune efervescentă, dinamică, în continuă armonizare. State care până de curând aveau o vecinătate rece, ostilă, descoperă nevoia şi avantajele cooperării. State care până de curând aveau ceva de împărţit, au ajuns acum să se ajute.

O regiune care îşi descoperă, sub presiunea agresiunii anti-identitare şi anti-umane, identitatea comună, adevărata identitate europeană, care nu este impusă prin directive şi norme ale Comisiei Europene, ci prin istoria, spiritualitatea, cultura comună. Relaţii de prezervare a identităţii şi structurii etnice a populaţiilor statelor espective. Relaţii de susţinere reciprocă, de cooperare strânsă, care asigură o întinsă oază de stabilitate, fac ca, pe fondul agitaţiei din ţările asiatice sau africane, Noua Europă să devină mult mai atractivă şi pentru investiţii.

Guvernele pro-identitare (chiar socialiste ca în Bulgaria şi Slovacia) şi pro-moscovite (cu excepţia Croaţiei, Sloveniei, Poloniei, Lituaniei şi Letoniei), au venit la putere pe un val popular anti-dictatură a birocraţiei progresiste a UE, anti-politici economice discriminatorii, anti-migraţie, anti-lgbtism.

De la nord la sud, pe aliniamentul flancului estic al ONU, cu poziţii slabe, până recent, doar Bulgaria şi, oarecum, Grecia, totul s-a făcut praf sub presiunea politicilor genocidare ale UE, şi în general ale Occidentului: agresiunea brutală la adresa identităţii naţionale, a persoanei, chiar a populaţiei europene prin promovarea unei politici de migrare masivă paranoică, folosirea UE pentru uriaşe avantaje economice ale unora (Germania, în primul rând) şi dezindustrializare a altora au făcut ca statele model ale Europei Centrale – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croaţia să ajungă alături de nesigurele şi constant pro-ruse (cel puţin la nivelul populaţiei), Bulgaria şi Serbia. Grecia este în aceeaşi barcă. Turcia, după o scurtă înfruntare cu Rusia în conflictele azero-armene, din care a ieşit mototolită şi după implicarea Rusiei în Siria, care îi poate pune în pericol visele de expansiune în zonă, pe fundalul tot mai micilor şanse de aderare la UE şi posibila suspendare a acordului privind migratorii, deci şi a liberei circulaţii a turcilor în UE, se repliază pe aliniamentul Rusia, China, statele din Asia Centrală (Organizaţia de Cooperare de la Shanhai). Serbia joacă la două capete, dar şi în Serbia şi în Muntenegru influenţa politică rusească e dublată o masivă influenţă economică, Rusia fiind un investitor principal.

Ce face România în această conjunctură? Profită de separarea dintre Bruxelles şi grupul Vişegrad plus şi, oportunisă, incultă şi tembelă, dă fuga să-şi exprima admiraţia pentru şi supunerea faţă de nucleul germano-francez al UE. Care UE? Care nucleu? Care Franţă? Care Germanie?

 

Va urma.