Iuliu Maniu, de la apogeu la dezastru: 1929-1947. Cum a jonglat Iuliu Maniu între Carol II, Ion Antonescu, legionari, Aliați și sovietici?

Iuliu Maniu de la apogeu la dezastru: 1929-1947. Cum a jonglat Iuliu Maniu între Carol II, Ion Antonescu, legionari, Aliați și sovietici?

Iuliu Maniu, în primul său mandat de premier din 1928 până în iunie 1930, face tot ce poate pentru a încuraja venirea lui Carol al II-lea. În 1929, la Lupeni, minerii fac grevă și sunt împușcați de Armată.  Nu se știe dacă, pe lângă situația de criză, a mai fost și răzbunarea lui Maniu, pentru pocinogul din primăvara lui 1928 care-i stricase socotelile. Oricum, Maniu și comuniștii se vor mai intersecta.

Maniu, păcălit de Carol sau în complicitate?

S-a spus că Iuliu Maniu l-a primit pe Carol ca să intre în regență în iunie 1930. Carol a fost de acord inițial, brusc însă, după ce s-a înțeles cu Regentul Nicolae, Carol i-a pus în vedere lui Maniu că el va fi rege fiindcă așa vrea Armata. Maniu acceptă, deși putea să-l aresteze pe Carol, sosit încă ilegal în România, în schimbul promisiunii că va renunța la Elena Lupescu. Naivitate nu a fost la Maniu, cert este că Maniu și-a văzut jocurile făcute. Era Carol II în țară, deci liberalii erau învinși. Putea să demisioneze, fiindcă el se simțea mai bine pe partea ocultă a politicii.

Cert este că până la revenirea liberalilor la putere, în 1933, Maniu este figura dominantă. Este vremea Marii Crize din 1929-1933, a grevelor CFR, a nu mai puțin de 11 guverne, dar Maniu e figura centrală. IG Duca e asasinat de legionari în 1933. Gheorghe Tătărescu nu avea talia lui Brătianu. Fiul lui Brătianu, Gheorghe, îl respecta pe Maniu. Poate prea mult. Legionarii sunt scoși în afara legii, dar în 1937, ajung din nou în centrul atenției.

Maniu dă drumul extremei drepte spre Putere. Jocurile cu Antonescu și comuniștii

În 1937, când face cartelul cu legionarii, sau pactul de neagresiune, Maniu are 54 de ani și e senior. Corneliu Coposu îi va deveni discipol și s spre mijlocul anilor 40, omul său de încredere, alături de Ilie Lazăr și alții. Maniu vede cum Carol II face praf România Mare, alături de camarilă și achiesează la colaborarea antonesciano-legionară. E de acord cu războiul în Răsărit până la Nistru. Acum partidele nu mai există (de fapt Carol le desființase iar Maniu l-a lăsat pe Goga în față, apoi pe Miron Cristea, el era mereu opozantul loialist, cum fusese în Austro-Ungaria). Vede apoi că  lucrurile scapă de sub control, iar după Stalingrad, Maniu ia legătura cu britanicii. S-a speculat că el ar fi fost agentul Mr.Tom. că el a sprijinit rețeaua fraților Beza, rețeaua Rică Georgescu.

E de acord să discute cu Lucrețiu Pătrășcanu, doar ca să câștige timp. Face parte din conjurația regală contra lui Antonescu, dar refuză să preia puterea.  Nu vrea să creadă că britanicii (în interbelic avusese o propunere de confederație dunăreană, paralel cu proiectul Tardieu) ar abandona România dacă aici ar fi un om de încredere. Totuși, britanicii nu vor să se supere cu rușii și din 1943, spun că România va fi la discreția sovieticilor.  Maniu speră până la final.

Decizia luată în 1947

Așadar, Maniu intră în actul de la 23 august 1944. Acceptă să dea ministru fără portofoliu de la PNȚ în guvernele Sănătescu și Rădescu. Prin Ardeal, gărzile sale se răzbună pe maghiari, iar sovieticii preiau controlul asupra Transilvaniei eliberate până la 6 martie 1945. Greva regală face ca PNȚ și PNL să aibă poziții decorative în Guvernul Groza, dar alegerile din 1946 arată calea. Maniu în 1945 blocase articolul lui Coposu despre 23 august care urma să apară în oficiosul PNȚ. Încă nu considera că trebuie s-o rupă definitiv cu comuniștii. Nu știa în ce ape se scaldă britanicii. În 1946, Senatul e desfințat, în 1946, regele deschide Parlamentul monocameral cu Mesajul Tronului.

Maniu își dă acordul în 1947, ca o parte a elitei țărăniste să fugă în Apus. Prudent, nu se amestecă, nu se știe dacă bănuia sau nu că ar putea cădea prizonier. Oricum, la Tămădu, zborul e oprit pe aerodrom și PNȚ dispare, iar lotul Maniu ajunge după gratii la proces. Toamna lui 1947 îl găsește pe Maniu în locul unde ar fi putut ajunge de multe ori, dar a reușit să scape: închisoarea politică. Evident, Maniu ar fi putut fi și în fața unui pluton de execuție, nu se dăduse înapoi de la nimic. Moare în 5 februarie 1953, la Sighet.

Așa se încheie 41 ani de carieră politică (1906-1947) și câteva conspirații (oricare l-ar fi putut duce în fața unui pluton de execuție). Maniu rămâne pe fond un patriot, dar asta nu înseamnă că n-a fost un politician scrupulos, intrigant, capabil să sară dintr-o barcă în alta. Desigur, înfrângerea din 1947 trebuie pusă și pe seama vârstei, avea 74 de ani. Plus că legionarii, Carol, Antonescu decimaseră elita interbelică, iar  ce a rămas, au lichidat-o comuniștii. O mică parte fugise din țară în 1944-1945.

Să nu uităm că Gheorghe Tătărescu era mult mai abordabil decât Maniu pentru comuniști, fapt care arată că fostul premier liberal este ministru de externe într-un guvern comunist. Adică exact ce Maniu n-ar fi făcut niciodată. Aceasta ar fi fost ultima lui soluție. N-a făcut-o, nu pentru că n-ar fi putut ci pentru că știa cumva că i se apropia finalul și voia să rămână măcar anticomunist, fiindcă Maniu, democrat pur sânge n-a fost niciodată cum se luptă unii să-l portretizeze.