– Ileana Ilie Ungureanu: Clopoțelul a anunțat astăzi că sistemul de învățământ românesc are grave probleme. Deși au avut la dispoziție trei luni să se pregătească pentru începutul unui nou an școlar, în România încă mai există școli care funcționează fără autorizație. Care sunt cifrele concrete?

– Iulian Cristache: Cifrele sunt ambigue. Eu le-am văzut o dată raportate de Ministerul Educației și o dată de presă. Din cele 31.297 de clădiri pentru învățământ preuniversitar, pe care le are în coordonare MEN, au avize sanitare doar 19.566, avize de mediu au 452 de școli, iar autorizații pentru situații de urgență – 2.261 de unități. Ulterior a apărut în presă cifra de 26.000 de locații, dintre care 10-15% nu ar avea aceste autorizații. E clar că nu avem o cifră exactă în acest moment.

– Cu alte cuvinte, mai bine de jumătate dintre școlile românești nu îndeplinesc nici măcar condiţiile minime de igienă necesare.

-Statul trebuie să încerce să schimbe modul cum autorizează o școală. Știm cu toții că sunt firme private care se ocupă de aceste autorizări și din câte m-am interesat și eu costurile sunt foarte mari. Pe situații de urgență – incendiu și cutremur-, unde trebuie să se montreze și acele detectoare de fum, în școala fetiței mele, de exemplu, numai detectoarele de fum, cu manoperă cu tot, au costat vreo 40.000 lei. Și ăsta este un preț foarte bun. Costurile cu toate avizările se duc spre 19.000 de euro. Gândițivă la un municipiu, care are 20-30 de școli, înmulțiți cu 17.000 – 19.000 de euro și veți vedea ce sume sunt necesare. Nu cred că problema lipsei banilor se poate rezolva peste noapte.

– Şi, pentru că nu sunt bani, nu mai e timp și probabil nu există nici interes pentru remedierea problemelor, vor funcţiona aşa în acest nou an şcolar?

-Era foarte important dacă toate celelalte instituții ale statului – Institutul de Sănătate Publică, agențiile de mediu, ISU – puneau presiune pe comunitate locală, astfel încât să dea amenzi, să nu-i mai lase să funcționeze. Sau să le fi dat școlilor aviz temporar, adică pe șase luni sau un an. Din păcate, există o înțelegere tacită, probabil cu inspectoratele județene, respectiv cu ministerul de resort, și școlile sunt lăsate să funcționeze în paragină, ceea ce nu este normal. Școlile din sate arată crunt.

– Chiar ministrul Educaţiei, Liviu Pop, a declarat că în nicio şcoală neautorizată nu ar trebui lăsaţi copiii. Ce să facă părinții? Să-l asculte și să nu-i lase pe cei mici la școală?

-Declaraţia ministrului a fost făcută în contextul în care Consiliul Local al sectorului 5 al Capitalei a decis demolarea Şcolii nr. 141, al cărei tavan s-a prăbuşit în luna mai a acestui an. Și are perfectă dreptate. Iar această declarație ar trebui să pună presiune inclusiv pe comunitatea și autoritățile locale care trebuie să devină conștiente că trebuie să investească pentru copiii celor care i-au votat. Eu m-am dus în școli din sate și comune, unde părinții poate nu sunt la fel de vocali și de bine pregătiți ca cei din orașe, și i-am întrebat pe directori ce îi reține să meargă la primar și să ceară bani pentru școlile de care se ocupă, ca să aibă măcar strictul necesar.

Le atrag atenția părinților să nu accepte meditații cu profesorul de la clasă. E imoral”. IULIAN CRISTACHE, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți

– Și ce răspuns ați primit?

-Chiar dacă posturile sunt ocupate prin concurs, ei tot stau la mâna primarului. Leam recomandat să trimită părinții, care ar trebui să nu fie afectați, mai ales că ei sunt votanții, și mi-au zis că și ei sunt la mâna primarului, care le semnează ajutoarele sociale, le eliberează vreo adeverință din registrul agricol, și nu au cum să reacționeze negativ. E un cerc vicios. Nu vor nici măcar să facă adresă la Federația Națională a Asociațiilor de Părinți și să mă ocup eu să cer tot ce au ei nevoie.

– Și-atunci cum poate fi rezolvată problema? Cum pot ieși directorii de școli din acest cerc vicios?

-Finanțarea e cuvântul cheie. Finanțarea de bază este definită ca plată către resursa umană, adică salariul dascălilor, plus anumite cheltuieli suplimentare, cum ar fi materialul didactic auxiliar, logistică, imprimante, coli de hârtie, etc. Având în vedere că este un contract colectiv de muncă unde salariul profesorului trebuie plătit în orice situație, finanțarea de bază ar trebui să cuprindă numai partea de salarizare, iar finanțarea suplimentară ar fi bine să vină pe filiera ministerului, astfel încât să nu mai depinzi de primar. Ei au fonduri, în general primesc în fiecare an de la 5 miliarde de lei vechi în sus, dar nu vor să investească în școli. Acolo unde sunt primari un pic mai răsăriți se inveștește, dar se și fură mult, costurile sunt foarte mari.

– Cum se fură?

-Unele lucări care sunt mici nu mai trec prin SEAP, ci se dau prin încredințare directă. În cazul lucrărilor mari nu se respectă o procedură de cost standard de fabricație. Lucrările pe SEAP se execută cu sume de trei – patru ori mai mari. De obicei, sumele vin destinate pe clientelă politică, se știe cine e constructorul. Și nu este normal

Interesul editurilor nu e să vândă manualul cu 7-8 lei, ci  să vândă auxiliarul și cu 50 de lei”

Toți cei care au copii la școală știu că în fiecare an trebuie cumpărate așa numitele manuale auxiliare. În ultimii ani, părinţii au plătit și de 10 ori mai mult pe ele decât a plătit ministerul pentru manuale.

-Noi, ca Federație, ne-am opus vehement, de doi ani încoace, acestor auxiliare. Au fost părinți care m-au admonestat și m-au certat că de ce mă bag peste educația copilului lor și nu îi las să cumpere auxiliare. Dar în școală, procesul de învățare trebuie să se desfășoare conform manualului, că de aia avem manual, iar culegerea o folosești acasă sau cu profesorul de la meditație. Noi am venit cu propunerea ca auxiliarele să nu se mai cumpere la bucată, pentru fiecare elev, pentru că sunt părinți care nu au bani.

– Dascălii sunt acuzaţi că recomandă anumite cărţi, doar pentru a încasa comisioane de la edituri.

-Sunt sume fabuloase cu auxiliarele astea. Ele costă undeva în jur de 80 milioane de euro pe an. Și problema cu acest auxiliar este, în afară de greutatea ghiozdanului, că se face evaluare după el. Dacă din 25 de copii la clasă, cinci nu își permit să cumpere acest auxiliar, tu, profesor, le dai temă din acest auxiliar, îi evaluezi după el, iar care nu au primesc notă mică. Evaluarea trebuie să se facă după manual, nu după auxiliar.

– Vreți să spuneți că un elev care are un profesor care respectă programa ar trebui să vină la Evaluarea Națională și la Bacalaureat râzând. Fără emoții.

-Exact. Am făcut o adresă să mi se răspundă pe ce bază au fost introduse auxiliarele și mi s-a răspuns că sunt trecute la materiale didactice. Apoi, am întrebat dacă programa actuală este suficiantă pentru trecerea examenelor naționale, și verbal au spus că da, dar în scris nu miau confirmat. Că i-ar fi bulversat pe toți și aici sunt niște interese financiare foarte mari. Sunt comisioane între 5-40%, pe care profesorii le băgă în buzunar de la edituri. Unii aleg auxiliarele după comision. Și, constrânși, părinții le cumpără. Dar noi încercăm – prin modificarea legii, pentru că ministerul nu plătește decât manualele – să aducem aceste culegeri ca anexă și să le urcăm în biblioteca virtuală școlară. Ministerul să plătească drepturile pentru aceste auxiliare și ele să fie accesate gratuit de elevi.

– Cum e posibil să faci auxiliarul de două – trei ori mai bun decât manualul obligatoriu?

-Au vrut să prindă monopolul licitând prețuri foarte mici la manuale, evident cu un conținut didactic foarte slab, și ministerul a fost obligat să aleagă din manualele proaste. Iar editurile vin acum cu auxiliarele care costă 30-40 lei bucata. Pentru că interesul editurilor nu este să vândă manualul cu 7-8 lei, ci să vândă auxiliarul și cu 50 de lei, cum sunt cele de la engleză. Și nici măcar nu se prea folosesc la clasă. Dacă pentru unii profesori sunt utile, pentru alții sunt doar să fie cumpărate, adică bani aruncați degeaba de părinți. Știți că la clasa pregătitoare s-a ajuns să vorbim de 5-6 auxiliare? Am luat- o razna cu toții.

Sunt sume fabuloase cu auxiliarele astea. Ele costă undeva în jur de 80 milioane de euro pe an”. IULIAN CRISTACHE, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți

– Revenind, dacă tragem linie, nota de plată pentru auxiliare, în funcţie de recomandările profesorului, poate să ajungă şi la 200 de lei.

-Noi vorbim acum de un învățământ gratuit creat de minister prin manuale și unul alternativ, pe banii părinților, care este mai scump de două – trei ori decât cel de stat. Ori le reglementăm și le lăsăm să fie de calitate superioară, ori nu le mai lăsăm deloc. Cât timp vor exista aceste auxiliare noi nu vom avea niciodată un manual de calitate.

– Apropo de manuale, care este feedback-ul din partea părinților legat de manualele de dirigenţie, educaţie fizică şi sport?

-Nu am știut, ci am fost puși în fața faptului împlinit. Aceste manuale e clar că nu se vor folosi. Mai bine se duceau banii ăia către formarea profesorului de sport, că nici ei nu sunt foarte pregătiți, sau pentru echipament și material sportiv. Noi vorbim de manuale de sport, în condițiile în care eu am fost în mediu rural și am văzut copii care băteau nu mingea, ci bidonul. Așa jucau ei fotbal, nu aveau o minge.

„Nu are timp școala, în cele 4-5 ore, să-ți învețe ție copilul să mănânce cu furculița”

–  Salariile proaste din învățământ au făcut o antiselecție a profesorilor. Cum cred părinții că poate fi rezolvată problema miilor de cadre didactice necalificate din sistem?

-Se va face curățenie în învățâmânt când vor fi și salarii atractive. Un profesor trebuie să vină la școală cu gândul că are cum să asigure confortul financiar al familiei lui, astfel încât să fie degajat, să-și facă datoria la școală, să relaționeze, să fie atent, să predea cu plăcere. Avem nevoie de o educație cizelată de jos până sus. Noi, părinții, nu ieșim din ecuația asta. Și noi suferim de lipsă de responsabilitate. În momentul în care intri într-o școală, trebuie să intri cu respect. Niciodată nu am crezut copilul când mi-a spus o neplăcere de la școală. Fetița mea e în clasa a VI-a și nu merg pe premiza că are dreptate. Mă duc și mă interesez, o iau pe scară ierarhică. Copilul face ceea ce vede în familie.

– Într-adevăr, nu mai creștem noi copiii, nu ne mai preocupăm de ei, îi lăsăm pe mâna bonelor, îi trimitem la grădiniță, la școală, adică i-am delegat pe alții să se ocupe de viitorul lor.

– Educația se dă în familie, fără discuție. La școală vii și dobândești competențe. Nu are timp școala, în cele 4-5 ore, cu o programă încărcată, să-ți învețe ție copilul să mănânce cu furculița. Din păcate, majoritatea profesorilor se bazează pe instrucție în relația cu elevul. Ar trebui depășit stadiul de învățat mecanic, ci încurajat învățatul organic.

– Credeți că învățâmântul românesc este repetent în fața elevilor?

– Din discuția noastră de până acum e clar că este repentent. Sperăm să ieșim din această zonă a repetenției cu o lege bună de la ministerul Educației, cu implicarea majoră a inspectoratelor din teritoriu, pentru că dacă și-ar face treaba și ar face inspecții de calitate nu am mai vorbi acum de un asemenea învățământ. Nu pot să spun în ce procent, dar și noi, părinții, suntem repetenți. Nu avem grijă și nu suntem responsabili față de propriii copii, ceea ce este foarte grav. Ar trebui să ne uităm în propria casă și abia apoi să vorbim de profesori. Dacă tu nu ai grijă de propriul tău copil, ce așteptări ai de la alții?

– Toate reformele din învățământ s-au dovedit a fi ineficiente tocmai pentru că sistemul este unul prăfuit, profesorii nu se mai ridică la așteptările copilului, iar școala a devenit un adevarat pat al lui Procust. Care credeți că este efectul asupra societății?

– Vorbim de o societate nepregătită, iar pe viitor va dăuna mult tuturor. O să ajungem să nu mai avem de unde să ne luăm pensiile. În politicieni eu nu pun bază.

– Cum supliniți ceea ce profesorii nu aduc la școală? Prin „celebrele” meditații?

– Da. Părinții care au timp se ocupă, dar majoritatea plătesc meditator. Le atrag atenția părinților să nu accepte meditații cu profesorul de la clasă. Dacă vrei să-i faci rău propriului copil și să-i cumperi notele de la clasă, iar la Evaluarea Națională și la Bacalaureat să ai un șoc, atunci accepți profesorul de la clasă. El niciodată nu te va evalua prost la clasă pentru că ar însemna că tu nu faci cu el nimic la meditații. E imoral, trebuie interzisă meditația cu profesorul de la clasă.

– Părinții își fac vize de flotant, doar-doar le vor fi acceptați copii la cea mai bună școală. Unii chiar divoțează fiindcă familia monoparentală are mai multe șanse să-și aleagă școala decât familia întreagă. Unde am ajuns?!

-E aberabt. Cum se poate să i se ia dreptul unui părinte de a-și duce copilul la cea mai bună școală? Aici ministerul și primăriile ar trebui să intervină și să asigure infrastructura necesară, în funcție de cerere.

– În concluzie, cum funcționează în realitate trioul părinte-copil-școală?

– Este frânt în momentul de față. Sunt părinți care doar figurează în consiliul de administrație al școlii, pentru că habar n-au cu ce se mănâncă acel consiliu. Nu știu cât voi putea să îi responsabilizez. Dacă pentru minister e greu să responsabilizeze 280.000 de profesori, câți sunt în sistem, gândiți-vă că noi trebuie să responsabilizăm vreo 6 milioane de părinți. Apoi, eu nu am super puteri și nu sunt super tătic, nu eu fac programul școlar, ci atrag atenția, reglementez lucruri de bun-simț.

Te-ar putea interesa și: