„Partidele se urăsc între ele şi sunt urâte la grămadă de jurnalişti. Jurnaliştii urăsc şi mogulii, în primul rând pentru că i-au cumpărat pe bani mulţi, iar apoi, când aceştia le micşorează salariile, pentru că nu le mai dau bani atât de mulţi”.
Noua lege a TVR, pe care numai PSD-ul n-a fluturat-o ca pe un stindard politic în campanie, a căzut a doua oară. Mai rău decât pe vremea detestatului guvern Năstase, cel puţin un minister din guvernul Boc, al Monicăi Iacob-Ridzi, a cumpărat nu „presa” sau bunăvoinţa acesteia prin reclamă, ci, pur şi simplu, ştiri despre distracţia de 2 Mai. Singurul lucru care nu se ştie cu precizie e cine le-a vândut, dar de apărut la TV, ştirile respective au apărut. Şi, capac, Codul Civil şi cel Penal au fost la un pas de a-i potcovi pe ziarişti cu nişte interdicţii care ar fi fost hilare dacă n-ar fi perturbat serios metoda jurnalistică.
Mogulii vor să-şi anexeze România ca să facă alte miliarde şi au început prin a-şi anexa presa, cu care anexează ţara, ne-au tot spus politicienii, în frunte cu preşedintele Băsescu. Dar, contabilizând ultimele întâmplări, cei care cumpără presa mogulilor - şi deci, pe un raţionament simetric, mogulii - sunt nu publicul, ci chiar politicienii care ţipă ca din gură de şarpe împotriva lor. Uneori, chiar pe posturile şi în ziarele aceloraşi moguli.
Reactivă şi speriată, aşa cum este, presa nu consideră ştiri decât ce spun alţii. Cum „alţii” sunt de regulă politicienii, nu a scris până acum că cei care o intoxică, manipulează, mituiesc, deturnează, hărţuiesc sunt şi, sau mai ales, politicienii. Am vorbit în alte locuri despre campania electorală pe bani, alţii au avansat crâmpeie de informaţie despre moderatorii cu contracte de consultanţă, care adaugă un palier personal complicităţii la nivel de patron şi companie a mediei cu politicul. E drept că, uneori, oalele s-au spart nedrept în capul moderatorilor pentru că patronii lor au luat în campanie bani de la partide. Dar, pe de altă parte, consultanţa politică riscă să devină o glumă dacă, în loc de a ajuta la reinventarea politicianului, e un paravan pentru spaţiile de emisie oferite acestuia de „consultant” la emisiunea proprie.
Partidele se urăsc între ele şi sunt urâte la grămadă de jurnalişti. Jurnaliştii urăsc şi mogulii, în primul rând pentru că i-au cumpărat pe bani mulţi, iar apoi, când aceştia le micşorează salariile, pentru că nu le mai dau bani atât de mulţi. Politicienii urăsc presa în două moduri. „O anumită parte a ei”, pentru că şi ea îi urăşte şi le pândeşte fiecare mişcare, nu-i iartă nici în cazurile rare când fac ceva bun, şi-a transformat menirea critică în sadism şi rea-intenţie plătită de duşman. „Cealaltă presă” e ceva la fel de pasibil de ură, fiindcă a trebuit plătită, iar atunci când stipendiile se întrerup, e mai rău decât înainte ca acestea să fi început.
Desigur, România nu e un iad, complicitate între media, politic şi marea finanţă se află şi în alte locuri, iar meseriaşi oneşti şi capabili mai există şi la noi în presă. Totuşi, lucrurile sunt de un alt grad de intensitate. În meciul „om la om pe tot terenul” al urii şi frustrării, un singur lucru e curios: cum de lucrurile funcţionează. De fapt, ura dă dependenţă sau fixaţie de obiect, în cazul nostru una financiară şi politică. Plini de talent la improvizaţii, aşa cum suntem, noi, românii, riscăm să brevetăm hecatomba descrisă sub numele de sistem. Montesquieu vorbea despre separaţia puterilor în stat, la noi pare a fi vorba despre coeziune prin ură. Singurul lăsat pe din afară e publicul, şi el plin de ură, dar care nu primeşte nimic pentru ea.
Recomandările noastre
