Gabriel Liiceanu este un om tânăr. Nu-mi spuneţi că s-a născut în mai 1942, este vorba doar de o banală convenţie cronologică.
Nimic nu frapează mai mult la acest îndrăgostit de idei decât o contagioasă bucurie a vieţii. Dar nu a oricărei vieţi, ci a aceleia examinate, gândite, întemeiată pe spirit critic, pe distincţia crucială dintre Bine şi Rău, pe dialog şi necontenită auto-reflecţie. Gabriel nu este un spirit jubilant, un optimist de profesie, este adeseori întristat şi melancolic, deprimat şi scârbit, dar nu cedează, luptă, rămâne pe baricade. Îşi găseşte mereu acele resurse interioare care îl şi ne mobilizează. Are în el o deschidere umană pe care prea puţini o preţuiesc aşa cum se cuvine.
Salut apariţia unui volum născut din iubire şi admiraţie, acele două stări, ori dacă vreţi pasiuni, pe care Gabriel, consonant cu Cioran, le-a explorat şi le-a ilustrat el însuşi în chip incandescent, deci exemplar. Public aici un fragment din contribuţia mea la această atât de binevenită carte, editată de Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă, intitulată, cum nu se poate mai potrivit, "Liber amicorum" (Zeta Books, 2012).
Puţini sunt intelectualii români care să provoace, în egală măsură cu Gabriel Liiceanu, admiraţia şi ostilitatea, preţuirea şi adversitatea, elogii şi diatribe. Lucrul este în fond firesc: când practici, precum Gabriel, sinceritatea desăvârşită în discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, maliţioase, filistine. Nu mă refer aici doar la subterana fetidă, ci chiar şi la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate (negativ) când vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Pleşu ori de H.-R. Patapievici. Se uită cât a clădit Gabriel în plan pedagogic, câţi tineri îi sunt discipoli, se uită de miile de oameni care au fost, sunt şi vor fi adevăraţii beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numeşte editura Humanitas. În anii în care cei mai mulţi preferau să vegeteze într-un climat al uitării crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colecţia "Procesul comunismului" în care au apărut cărţi clasice ale literaturii anti-totalitare.
Asemeni marilor săi prieteni, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit şi a consolidat în spaţiul public românesc dimensiunea revoltei morale împotriva Răului radical simbolizat de comunism şi fascism. Prin toţi porii fiinţei sale, în Gabriel respiră oroarea în raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentraţionar reprezentat de Gulag şi de Auschwitz. Din decembrie 1989 şi până astăzi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renăscute, a stigmatizat fără reticente nesimţirea neţărmurită a lichelelor şi a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu îi veştejea cu numele de "trepăduşi de curte nouă". Prin eseul său "Despre ură" (Humanitas, 2007) Gabriel Liiceanu ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase şi adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenţi să nu cadă într-un mortal "partizanat", Gabriel Liiceanu îşi asumă, deschis şi transparent, poziţia de intelectual democrat. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
