În februarie ’98, la cam două săptămâni după ce mă însurasem, pentru prima și ultima oară înainte să divorțez, am plecat în voiaj cu cargoul de 8700 TDW Făgăraș, rebotezat Star. Un fel de „lună de miere” by myself

De unu’ singur, că trebuia să fac rost de lovele să-mi mobilez garsoniera pe care doar ce mi-o cumpărasem în Militari, în zona „Politehnică” și-n care o trecusem în cartea de imobil a sufletului meu pe drăgălașa mea fostă nevastă. Că dormeam pe jos pe un covor luat de la mama.

După un episod aventuros cu niște borfet ucrainean într-un portuleț de pe lângă Odesa, Iliciovsk, am luat-o spre Bosfor și Dardanele și am trecut Suezul către două porturi din Eritreea, în Marea Roșie, Massawa și Assab, aproape de strâmtoarea Bab el Mandeb, unde am descărcat fierătanile cu care eram încărcați. La Assab mi-am sărbătorit și împlinirea a 29 de ani de când făceam umbră pământului mai mult sau mai puțin degeaba. Și m-am făcut muci cu o sticlă de tequila, la aproape 40 de grade Celsius. Coșmar. Temperatura de afară era ca aia din pahar.

Well, trec relativ bine de acest episod și o iau, cu vapor cu tot, către Eilat, un fel de Mamaia israeliană din golful Aqaba. Mafrends, după ce treci de strâmtoarea Tiran, până să ajungi la Eilat ai senzața că navighezi pe lună. În jurul tău sunt munți de mii de metri înălțime complet lipsiți de vegetație. Iar apa e de un albastru ireal.

În fine, ajungem la Eilat cu cambuza goală pușcă, că ajunsesem să mâncăm doar din baracudele pescuite de „Creierul”, secundul navei, la Massawa, care era damblagiu cu pescuitul. By the way, el cu comandantul Costel Răducu, zis „Capalone” – că ăsta avea o căpățână cât o varză babană de la Milișăuți – au fost cel mai mișto cuplu comandant-secund cu care am navigat.

Acolo am dat de niște vaporașe-cazinou, care ieșeau în apele internaționale care erau, în zona aia, la fo 200 de metri de coastă. Fund de o mie de metri, imposibil de ancorat, dar cu o derivă de maxim juma de metru pe oră, că nu sufla vântul deloc. Mișto. Și, în plus, cu echipaje românești recrutate în special din marinarii din defuncta flotă de pescuit oceanic de la Tulcea.

Și, ies io în oraș cu bucătarul și secundul. Ăștia voiau să le cumpere femeilor lor „aur în trei culori”, adică niște seturi de bijuterii formate din brățară, colier, cercei și inel, din aur alb, gălbui și roșcat. Era la modă pe vremea aia. Am fost la bazarul din Eilat și ne-a acostat un negustor de bijuterii român. Să-i zicem Ițic, că nu știu cum îl chema. Evident evreu. Le-a cerut nu mai știu câte sute de șekeli, da’ ăia au zis că e prea scump.

În juma de oră au găsit un alt magazin, tot cu un bijutier evreu provenit din România. Să-i spunem Ștrul, că nici p-ăsta nu mai știu cum îl chema. Au ieșit mai ieftin. Da’ la ieșirea din târg trebuia să trecem pe lângă prăvălia lu’ Ițic. Ăla, stătea în ușă. Evident, îi chestionează pe marinarii mei, află că și-au cumpărat aur de la Ștrul și explodează: „Cât ați dat? Vindeam io mai ieftin!”. Și,la sfârșit dă o „decisivă” de ne-am spart de râs: „Ați luat de la împuțitul ăla , la mine era mai ieftin!”. Bancurile cu Ițic și Ștrul sigur sunt adevărate.