Prima dată am auzit cuvântul „notoriu” la 9 ani, când am spart cu praștia geamurile de la clopotnița bisericii Sf. Dumitru din Suceava (aflate la 40 de metri înălțime).

Eram cu tovarășul meu de joacă, Vladimir Găitan, viitorul actor, care mi-a apreciat performanța. Preotul bisericii însă, deloc încântat, m-a fugărit câteva sute de metri cu anteriul suflecat, până când a obosit și s-a oprit ca să se plângă unui trecător:

- Tocmai pusesem geamuri noi... Nu știu ce să mă fac cu băiatul ăla, e un derbedeu notoriu...

Asociat cu „derbedeu” și rostit cu năduf, cuvântul „notoriu” mi s-a părut a fi ceva infamant. Am jurat în sinea mea să am grijă să nu ajung vreodată notoriu. A trebuit să treacă ceva timp ca să-mi dau seama că, de fapt, exact asta îmi doream, să am notorietate, dar nu ca derbedeu, ci ca scriitor.

(Nu știu de ce scriitorii declară că nu doresc deloc să fie cunoscuți. Iar opinia publică, în general, consideră aberantă strădania cuiva de-a avea faimă. Odată, o vecină care vedea mereu noaptea lumina aprinsă în camera mea, m-a întrebat întâlnindu-mă în curtea blocului ce fac noaptea. I-am răspuns cu franchețe: „Lucrez.” Ea m-a dojenit: „Vă distrugeți sănătatea. Ce, vreți să vă ridice cineva statuie?!” Răspunsul meu a fost pentru ea stupefiant: „Da, doamnă, chiar asta vreau, să mi se ridice cândva o statuie...” Ea m-a privit ca pe un nebun și m-a lăsat în pace.)

După nenumărate nopți albe, după ce mi-am uzat ochii citind teancuri de cărți, după ce m-am îngrășat și m-am îmbolnăvit de inimă stând nemișcat ore întregi la masa de scris, am ajuns să am (o relativă) notorietate. Eu și prietenul meu din copilărie, Vladimir Găitan, suntem acum amândoi cetățeni de onoare ai orașului Suceava. Preotul care m-a fugărit pe vremuri, în prezent foarte bătrân, povestește ziariștilor că m-a cunoscut încă de când eram copil și că de pe atunci se vedea că mă deosebeam de alți copii de vârsta mea.

La ediția de anul trecut a Târgului de Carte Bookfest am dat autografe pe sute de exemplare ale noilor mele volume „Texte care n-au folosit la nimic”, „Un scriitor, doi scriitori”, „Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!” și „Eminescu, poem cu poem”. Practic, s-au făcut cozi la autografe, iar eu, în loc să fiu fericit, mă simțeam oarecum dezamăgit: Asta e notorietatea mult visată? Într-o situație asemănătoare cu a mea se aflau și vânzătoarele de la „Alimentara”, pe vremea lui Ceaușescu, când se făceau cozi la alimente.

Coperta volumului „Un scriitor, doi scriitori”, desenată de Bogdan Petry, s-a aflat mai multe zile la rând pe panoul electronic de publicitate de pe fațada magazinului „Cocorul”. Mi-am văzut numele, scris cu litere uriașe, din taxiul cu care străbăteam zona, dar taximetristul, interesat de fundul unei domnișoare care tocmai traversa strada, n-a catadixit să ridice privirea.

Odată, la mine acasă, un electronist care îmi reparase televizorul și a vrut să-l probeze, a deschis aparatul, printr-o coincidență, exact la o emisiune cu mine și a rămas uimit: „Ăsta nu sunteți dv.?!” „Ba da.” „Vai, ce m-am speriat!”

Cu ani în urmă, Adrian Păunescu mi-a explicat când anume am să mă pot considera celebru:

- Atunci când cineva din străinătate, trimițându-ți o scrisoare, va scrie pe plic doar atât, „Alex. Ștefănescu, România”, iar scrisoarea va ajunge la tine.

În momentul de față, în România, probabil, se știe unde pot fi găsit, dar mă întreb dacă funcționarii poștali din străinătate știu unde e România.

*

Mănânc o înghețată pe stradă, pe trotuarul din fața Librăriei „Mihai Eminescu”. Îmi fac de cap, profitând de faptul că nu sunt cu Domnița (care nu m-ar fi lăsat s-o cumpăr, amintindumi ce glicemie am). Un bărbat și o femeie între două vârste – probabil soț și soție – mă acostează cu un entuziasm efervescent:

- Vai, sunteți domnul Alex. Ștefănescu! V-am recunoscut imediat. Noi vă admirăm. Vă urmărim când apăreți la televizor. V-am citit și cărțile...

Într-o mână am servieta, în cealaltă înghețata (uriașă, gata să se reverse peste marginile cornetului). Mă simt stânjenit. Mâncatul unei înghețate are oricum ceva indecent (trebuie mereu linsă!). Privit de atât de aproape de cei doi, fie ei și admiratori, mi se face rușine și mă opresc din mâncat.

Încerc să-mi eliberez o mână, ca să strâng prietenește mâinile lor, dar, din înghețata neglijată și lichefiată, se scurg picături mari de zeamă grăsoasă exact pe cămașa mea. Reîncep linsul obeliscului de înghețată, în regim de urgență. Iată însă că între timp s-a dizolvat și capătul de jos al cornetului și lichidul lipicios șiroiește și de acolo. De data aceasta pe bieții mei pantaloni. Încerc să-mi iau rămas bun de la cei doi necunoscuți, dar ei relansează mereu discuția, cu întrebări de genul:

- De ce nu mai scrie Mircea Dinescu? Este adevărat că v-ați certat cu Nicolae Manolescu? De ce nu apăreți mai des la televizor?

Mă gândesc cu jale: am vrut notorietate, poftim, am! Și le zâmbesc admiratorilor mei cu o falsă amabilitate, în timp ce din cornet mi se scurg alți stropi prelungi, pe pantofi.