Editura Evenimentul si Capital

Istorii discrete. Cum a manipulat Ionel Brătianu FRANCMASONERIA europeană pentru a realiza Marea Unire

18-04/bratianutrei-465x390
Autor: | | 2 Comentarii | 1702 Vizualizari

În decembrie 1919, Ionel Brătianu ţinea un discurs edificator în Parlamentul României, cu privire la dificultăţile întâmpinate de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris.

Iată fragmentele semnificative:

Astfel erau decepţiunile create chiar de armistiţiu, când la Paris înaintea Conferinţei am constatat din ziua întâi că statele mari, că puterile cele patru înţelegeau să ne trateze, pe statele cele mici, la discuţii, nu ca pe nişte tovarăşi cu drepturi egale, cum fuseserăm egali la luptă. Din ziua întâi se constatau aşa diferenţele încât nu mai corespundeau cu noţiunea pe care o aveam noi de noua viaţă internaţională ce trebuie să fie între state.

Nu insist asupra chestiunilor de detaliu, ca cele în care ne-am pomenit că României i se contestă dreptul de a avea nu numai un număr de plenipotenţiari egal cu ai Puterilor Mari, dar României i se contestă ch

Ca să se sistematizeze acest procedeu de lucru şi acest sistem nou, dar prea mult învechit, al vieţii internaţionale, s-au inventat definiţiuni speciale pentru state ca acele pe care le reprezentam.

Rând pe rând, ele au fost numite “state cu interese particulare” şi apoi „state cu interese limitate”. Am protestat în toate demersurile mele în contra acestor definiţiuni. Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât în drept să-l apere, ca oricare putere mare, şi că nu este nimeni în drept să limiteze unde interesele mele încep şi unde se sfârşesc, decât eu însumi.

Concepţiunea şi definiţiunea erau atât de primejdioase, încât ele nu puteau să nu ducă la acea consecinţă, la care s-a şi ajuns, când de la state cu interese limitate am ajuns să fim trataţi ca în tratatul minorităţilor, ca state cu independenţă limitată. [...]

Am fost în ignoranţă complectă de textul tratatului cu Germania până în ajunul zilei când el a fost să fie înmânat inamicului.

Atunci am fost convocaţi, într-o conferinţă plenară, în care ne-am aşteptat ca cel puţin în această ultimă oră să ni se comunice textul integral. În loc să ni se dea, s-a ridicat unul din delegaţii marilor puteri şi a făcut o scurtă, o foarte scurtă, chiar o prea scurtă expunere a ceea ce conţinea tratatul în liniile sale generale şi ne-a spus că neavând imprimatul gata nu ni se va putea comunica textul însuşi decât a doua zi.

Fiindcă în acel tratat, în acea expunere ce se făcea erau aluziuni la două sau trei puncte, care ne interesau special pe noi românii, m-am adresat la doi din cei mai de seamă delegaţi ai acelei conferinţe, nu la unul din membrii Consilului Suprem, dar la doi oameni iluştri, care în desfăşurarea evenimentelor care au produs şi au condus războiul i-au asigurat succesul şi care ocupă un loc de frunte în lume.

O voce: Mareşalul Foch.

Dl. Ion I.C. Brătianu: M-am adresat la dânşii şi i-am întrebat: Cum stau aceste puncte în tratatul care priveşte şi pe România? Fiecare pe rând, mi-a răspuns: „Dar dacă d-ta nu le cunoşti, crezi că eu le cunosc? Nu cunosc textul tratatului.” Atunci am zis unuia din ei, celui mai ilustru: „Vream să mă ridic şi să mă plâng, dar dacă d-ta nu-l cunoşti, în ce sens se va mai lua plângerea mea?”

D-lor deputaţi, astfel am ajuns la Versailles, în ziua în care s-a remis tratatul cu Germania, când eram puşi în alternativa dureroasă şi plină de griji: sau să semnăm un act de asemenea importanţă ca reprezentanţi ai unui stat independent, fără să-i cunoaştem cu preciziune conţinutul, sau în faţa inamicului să mă desolidarizez de la o acţiune care trebuia să asigure şi revendicările şi situaţiunea noastră în lume şi să aud acuzând România că în faţa Germaniei încă nesupusă a făcut act de dezbinare, România, care, pentru a rămâne unită, trecuse prin marea de sânge şi de dureri de care v-am vorbit ieri!

Aşa am fost siliţi să iscălim tratatul, fără să fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit. Astfel s-a făcut tratatul cu Germania.

În urma acestora ne-am crezut în drept să prevenim repetarea unor asemenea procedeuri. Ne-am strâns cu celelalte state mici şi ne-am zis că dacă vine tot astfel tratatul cu Austria, cu Ungaria, cu Bulgaria, unde mergem şi ce suntem?

Am făcut demersuri repetate cerând ca în privinţa tratatului cu Austria, care începuse a fi discutat, să putem să cunoaştem de mai înainte textul sau pentru a-l discuta în conferinţă cu aliaţii, înainte de a merge în faţa inamicului. [...] Atunci, în faţa protestului nostru, ni s-au acordat 24 de ore, pentru ca să luăm cunoştinţă de textul tratatului. Şi când am luat cunoştinţă de textul incomplet al tratatului am văzut cu surprindere şi cu o indignare, pe care, cred că este inutil s-o descriu în faţa unor suflete româneşti, am văzut acel articol în care România, într-un tratat cu vrăjmaşii, era obligată în faţa acestora, ca ea, stat independent, participând la victorie şi participând la Conferinţă, să se supună la orice Marile Puteri ar decide pentru dânsa.

Atunci, d-lor, am protestat. Am protestat în numele unor principii care, făţiş, greu se puteau combate în mijlocul Conferinţei de Pace. [...]

D-lor, astfel se tratau statele mici înaintea Conferinţei acelor aliaţi, care duseseră războiul desigur pentru revendicările legitime ale lor, dar care, de asemenea, îl duseseră pentru principii generale şi generoase, care legaseră cu dânşii unanima opiniune a lumii civilizate.

Conferinţa de Pace de la Paris începuse pe 18 ianuarie 1919, iar delegaţia României, condusă de Ionel Brătianu, care urmărea recunoaşterea unirii Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei cu ţara mamă, avea să constate repede că lucrurile nu sunt deloc simple. Cei patru lideri ai negocierilor, Thomas Woodrow Wilson (SUA), David Lloyd- George (Marea Britanie), Georges Clemenceau (Franţa) şi Vittorio Orlando (Italia), aveau mari reticenţe faţă de pretenţiile româneşti. Ni se reproşa, mai ales, activitatea guvernului Marghiloman, care, precum se ştie, fusese filogerman. În prima parte a anului 1919, România fusese trecută în rândul statelor „cu interese limitate”, putând să participe la dezbateri doar când era invitată.

Începând cu luna mai 1919, delegaţia României începe să acţioneze oarecum atipic. Pe de o parte, liderul ei, Ionel Brătianu, lansează o serie de atacuri vehemente, aproape nediplomatice, la adresa celor Patru Mari care îi frustrau ţara de drepturile ei. Aceste discursuri acuzatoare, pornite pe 27 mai, se amplifică după semnarea tratatului cu Germania. Pe data de 2 iulie, Brătianu refuză să semneze tratatul cu Austria şi părăseşte Conferinţa în mod ostentativ (după ce, bineînţeles, ţinuse cel mai acuzator discurs). În paralel, din umbră, începe să se ridice un medic ardelean, numit Alexandru Vaida-Voevod, mare luptător pentru cauza românilor din Transilvania, ales să-l înlocuiască pe Brătianu la şefia delegaţiei române. Odată cu instalarea lui Vaida-Voevod, ceva se schimbă radical în bine faţă de problema românească.

Întâmplarea face să ni se fi păstrat documentele epocii şi să înţelegem ce s-a petrecut în spatele uşilor închise. În corespondenţa dintre Ionel Brătianu şi regele Ferdinand, se observă că ambii ajunseseră la o concluzie: era nevoie de Francmasonerie pentru a accede la pârghiile decizionale ale Conferinţei de Pace de la Paris! Amândoi ştiau ceva despre Fraternitate, dar au refuzat să se implice. În schimb, l-au convins pe Alexandru Vaida-Voevod care, la ora respectivă, era de-a dreptul în necunoştinţă de cauză. Faptul că Ionel Brătianu a refuzat să se iniţieze, întăreşte tradiţia conform căreia tatăl lui, Ion C. Brătianu, altminteri un ilustru mason, le-ar fi interzis fiilor săi să adere la Fraternitate.

Astfel, în luna mai 1919 începe un scenariu interesant: în timp ce Ionel Brătianu vitupera împotriva celor Patru Mari, spunându-le în faţă adevăruri usturătoare, Vaida-Voevod şi membrii ceilalţi ai delegaţiei române porniseră demersurile în vederea iniţierii. A fost aleasă Loja Ernest Renan din Marele Orient al Franţei, posibil, precum crede Dan Berindei, pentru că acolo era avocatul Samuel Sylvain Krainik, un evreu născut la Bucureşti şi stabilit în Franţa, care a făcut multe servicii României. Oricum, se pare că şi Marele Orient al Franţei avea o sensibilitate faţă de români şi nu uitase încă pierderea teritoriului masonic românesc, suferită în 1880.

Atitudinea se vede clar din adresa datată 24 mai 1919, pe care Marcel Huart, Venerabilul Lojii Ernest Renan, o trimite Marelui Orient: Sesizat, în calitate de Venerabil al Lojii Ernest Renan, printr-o cerere de iniţiere provenită de la ministrul secretar de stat, şef al delegaţiei Transilvaniei pe lângă Conferinţa de pace şi a patru dintre colegii săi din aceeaşi delegaţie – cerere care, probabil, va fi urmată de două-trei altele – îmi permit să vă atrag atenţia binevoitoare asupra caracterului excepţional şi cu totul special al acestei cereri. Aceşti profani nu sunt decât pentru puţină vreme la Paris. Ei se vor reîntoarce după încheierea definitivă a păcii în România, unde anumite societăţi secrete funcţionează, dar unde Francmasoneria nu există şi unde, admişi în ordinul nostru, ei se vor grăbi să constituie unul sau mai multe ateliere afiliate Marelui Orient al Franţei. [...] pe de altă parte, şederea lor provizorie la Paris constituie pentru inspectori un element de care trebuie ţinut seama, căci nu ne putem gândi la o altă informare decât cea rezultată din investigaţia care se poate duce acum. În sfârşit, apropierea plecării lor ar face poate imposibilă iniţierea lor, dacă ar trebui să se respecte strict şi în mod scrupulos termenele impuse de Regulamentul General între depunerea cererii şi data iniţierii lor. Dar, dincolo de orice altă consideraţie, nu trebuie avută în vedere perspectiva unei viitoare constituiri în România a unei obedienţe ataşate Marelui Orient al Franţei? Fără a mai insista asupra însemnătăţii acestei achiziţii, pe care suntem în ajun de a o realiza, vă rog deci a binevoi să autorizaţi Loja Ernest Renan să scurteze pentru aceşti profani procedura de inspecţie înaintea iniţierii şi de a primi, eventual în acelaşi moment, şase, şapte sau opt profani de aceeaşi calitate şi de a studia, de asemenea, dacă este cazul, mijloacele de a li se conferi rapid, de acord cu Consiliul Ordinului, gradele succesive de Companion şi de Maestru. Voi mai avea rugămintea către Consiliul Ordinului de a binevoi să fie reprezentat prin câţiva dintre membrii săi la ceremonia rituală de iniţiere a acestor profani români, care, după iniţiativa pe care am adoptat-o din anul trecut, va fi însoţită de cântece masonice din sec. al XVIII-lea. Vom adăuga, probabil, chiar muzică românească.

Cu trei zile mai devreme, pe 21 mai 1919, Alexandru Vaida-Voevod îi scrisese şefului său de partid, Iuliu Maniu, detaliindu-i necesitatea naţională de a apela la sprijinul masonic: Două mari organizaţii stăpânesc omenirea şi îmbrăţişează rostogolul pământului: biserica r[omano]-catolică şi francmasoneria. [...] Lipsa unei serioase organizaţii francmasonice la noi a avut nesfârşite consecinţe fatale pentru cauza noastră înainte de război, în decursul războiului şi mai cu seamă la petractările Conferinţei de Pace. În tot momentul dai de situaţii cari nu-ţi permit o explicaţie: o putere nevăzută îţi paralizează argumentele ireproşabile, logica faptelor, ducând ad absurdum orice nex causal. Iugoslavii, polonezii, ceho-slovacii fără de legăturile francmasonice de cari dispuneau nu ar fi putut nicicând ajunge la ceea ce au ajuns, cu toate că ei sunt supuşi unui tratament destul de maşter [...] Maghiarii, jidanii şi saşii îşi au lojile lor. Acestea sunt în strânsă legătură cu Marele Orient German şi cu toate organizaţiile mari din lume. Posibilitatea de a le controla ne lipseşte şi ne va lipsi pe viitor, dacă nu vom căuta să stăpânim şi pe acest tărâm situaţia. Am căutat să mă informez. Am intrat în relaţii cu francmasonii [...] Am negociat cu ei. Odată organizaţi, am putea să ne adaptăm ritualul conform trebuinţelor şi mentalităţilor noastre specifice. Contactul şi afilierea la Marea Lojă a Franţei ne-ar permite să paralizăm prepotenţa francmasoneriei maghiare, ovreieşti şi săseşti în interiorul ţării noastre şi să avem un sprijin puternic internaţional. Pe încetul i-am asimila noi în organizaţiile noastre pe străini, nu ei pe noi. În străinătate n-am mai fi consideraţi ca un fel de semisălbatici, cari nici măcar până la organizare francmasonică nu au evoluat. Ni s-ar deschide o mie de porţi pe cari de altcum în veci pururi le vom găsi închise. Nu se va coborî raiul pe pământ pentru noi, însă tot nu vom muri de atâtea ori cu dreptatea în mână.

Aşa cum am spus mai devreme, cunoştinţele pe care Alexandru Vaida- Voevod le are în mai 1919 despre Francmasonerie sunt precare. El nu ştie nimic din istoria Masoneriei române şi, dealtminteri, crede că se va afilia la Marea Lojă a Franţei; când, de fapt, e vorba despre Marele Orient al Franţei. Se observă, însă, că gestul său se baza pe un românism intens. El dorea să devină mason din naţionalism, nu dintr-o vocaţie universală. Îşi va explica de mai multe ori atitudinea, inclusiv în 1941, când răspunde atacurilor lui Toma Petrescu. Într-un articol publicat în ziarul Curentul, precizează că, pentru demersul din 1919, a avut aprobarea, dacă vreţi [...] însărcinarea şefului meu de atunci, president al consiliului de miniştri şi prim delegat al României la acea Conferinţă, I.I.C. Brătianu. Aici nu avem motive să nu-l credem. În scenariul derulat începând cu luna mai 1919, Ionel Brătianu şi-a asumat sarcina de a spune clar, tranşant neliniştile şi frustrările României, la scenă deschisă; dar, în paralel, pregătea intrarea lui Alexandru Vaida-Voevod în spatele uşilor închise. Iar strategia i-a reuşit din plin.

Pe data de 4 august 1919, Loja Ernest Renan îi iniţiază pe Alexandru Vaida- Voevod, Caius Brediceanu, Ion Pillat, Traian Vuia, Mihail Şerban, George Crişan şi Voicu Niţescu. La sfârşitul aceleiaşi luni (pe 28 august), Marcel Huart se ţine de cuvânt şi îi face cunoştinţă lui Alexandru Vaida-Voevod cu un influent senator francez, apoi (la 1 septembrie) cu directorul ziarului L’Humanité. Presa franceză începe să sprijine cauza României. Atitudinea politică începe să se schimbe. Pe data de 1 decembrie 1919, Alexandru Vaida- Voevod e numit preşedintele Consiliul de Miniştri al României (funcţie echivalentă cu cea de prim-ministru), iar pe 10 decembrie 1919 semnează tratatul cu Austria, prin care se recunoştea unirea Bucovinei. Evenimentul a avut loc la Saint-Germain-en-Laye, o localitate de uriaşă tradiţie masonică în Franţa. Astfel s-a deschis calea semnării tratatelor din 1920, cel de la Trianon şi cel de la Paris, prin care s-a recunoscut unirea Transilvaniei şi a Basarabiei cu ţara mamă.

Nu vom şti niciodată cât de influentă a fost intervenţia Marelui Orient al Franţei. În Memoriile sale, Alexandru Vaida-Voevod observă că soldaţii englezi şi americani refuzau să viziteze templul Marelui Orient şi rămâne uimit. Francezii i-au dat o explicaţie mai degrabă filozofică. Nu rezultă de nicăieri că ardeleanul nostru ar fi aflat vreodată că se află într-o obedienţă iregulară. Este însă limpede că a existat o schimbare hotărâtoare în destinul internaţional al României şi că tocmai această schimbare a produs recunoaşterea României Mari.

În ce priveşte atitudinea lui Vaida- Voevod faţă de Fraţii francezi care îl ajutaseră, aceasta a fost aproape cinică. După ce şi-a văzut sacii în căruţă, politicianul român n-a mai vrut să audă de Marele Orient al Franţei. Până la urmă, fu radiat în 1931.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)

Olguta Vasilescu a luat FOC! S-A DEZLANTUIT in fata tuturor...Ce s-a putut intampla

Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Evenimentul istoric

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI