Evenimentul Zilei > Istoria secreta > ISTORIA SECURITĂȚII. De la decibeli, la biţi. Informatizarea activităţii Ministerului de Internee
ISTORIA SECURITĂȚII. De la decibeli, la biţi. Informatizarea activităţii Ministerului de Internee

ISTORIA SECURITĂȚII. De la decibeli, la biţi. Informatizarea activităţii Ministerului de Internee

În primii ani de funcţionare, atât activitatea Securităţii, cât şi cea a Miliţiei a stat sub semnul decibelilor! Altfel spus, cu cât strigătele de durere ale anchetaţilor şi ordinele răstite ale purtătorilor de epoleţi erau mai puternice, cu atât mergea mai bine lupta de clasă!

Treptat, însă, conducerea M.A.I. a înţeles că, numai cu ajutorul violenţei, „duşmanii poporului” şi mai ales imperialismul nu vor putea fi înfrânţi!

Ca urmare, după 1960 s-a trecut la angajarea unui personal cu un nivel cultural mai ridicat şi cu un grad de instruire şcolară aşijderea. Evident, şi mijloacele şi metodele de muncă au suferit schimbări semnificative. Informaţiile în sine, indiferent de modul de obţinere, nu reprezentau mare lucru dacă nu erau analizate, verificate, corelate cu altele şi sintetizate pentru decidentul politic! În plus, gestionarea volumului tot mai mare de informaţii devenea tot mai greoaie şi impieta asupra multor acţiuni. Aşadar, pornind de la premisa că „rezultatele muncii informative depind în mare măsură de justa organizare a evidenţei operative a elementelor duşmănoase”, conducerea M.A.I. a hotărât să apeleze la ajutorul a ceea ce era considerat în epocă drept o adevărată minune: computerul electronic!

Decizia ca Ministerul Afacerilor Interne, şi în primul rând Securitatea, să beneficieze de un „creier electronic” este legată de numele lui Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului din vara anului 1967. Acesta a avut numeroase iniţiative de modernizare a activităţii Securităţii, încercând deplasarea accentului de pe activităţile de poliţie politică spre cele ale unui veritabil serviciu de informaţii.

Desigur, această iniţiativă trebuie văzută în contextul epocii. Conducerea țării decisese încă din timpul lui Gheorghiu- Dej să apeleze tot mai mult la importul tehnicii celei mai avansate pe care o producea Occidentul. După inaugurarea în anul 1962 a Întreprinderii de Piese Radio şi Semiconductori (I.P.R.S.) Băneasa, România făcuse eforturi susţinute în asimilarea tehnologiilor de vârf din domeniul electronicii, cu aplicabilitate civilă şi militară, dar se lovise de reglementările restrictive şi de embargoul impus statelor socialiste de către ţările membre N.A.T.O. În 1964 o delegaţie guvernamentală condusă de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Gh. Gaston Marin, a vizitat S.U.A. şi a avut contacte cu mai mulţi oameni de afaceri, printre care şi Arthur K. Watson, preşedinte al Consiliului Executiv al International Business Machine Corporation (I.B.M.). Cu această ocazie, delegaţia română şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra cele mai avansate computere, dar, din păcate, produsele de vârf ale ciberneticii intrau sub embargoul tehnologic. Totuşi, discuţiile au continuat, fiind îndreptate asupra posibilităţii de a cumpăra tehnică de calcul care nu intra sub incidenţa embargoului.

Doi ani mai târziu, în aprilie 1966, Arthur K. Watson, preşedintele I.B.M., a vizitat România, purtând discuţii cu conducerea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice şi a Direcţiei Centrale de Statistică. În paralel, ISCE „Tehnoimport” solicita oferte de la filiala I.B.M. din Franţa şi derula negocieri cu Stafford Ralph, directorul filialei din Viena.

În a doua jumătate a anilor ’60, nevoile de calcul şi de automatizare a unor procese tehnologice au devenit tot mai mari, având în vedere ritmul accelerat de industrializare. Liniile tehnologice importate din Occident, precum cele de la Combinatul Siderurgic Galaţi sau de la „Tractorul” Braşov reclamau şi informatizarea tot mai multor activităţi. Ca urmare, găsirea unor căi de a ocoli prevederile restrictive ale embargoului tehnologic devenea tot mai presantă.


Felix-C256- miracolul informatic – România a fost acceptată de Franţa ca partener în realizarea primului model de calculator din familia IRIS (IRIS 50) al firmei CII (Compagnie internationale pour l’informatique). Calculatorul IRIS 50 al companiei CII a fost astfel adaptat în România sub numele de Felix C-256, fiind un model evoluat pentru acea vreme. Modelul a fost prezentat lui Nicolae Ceauşescu în octombrie 1970, în cadrul „Târgului Internaţional Bucureşti”.


O primă soluţie a fost identificată în anul 1968, când, cu ocazia vizitei preşedintelui de Gaulle, s-a reuşit semnarea unui acord secret de colaborare în domeniul informaticii, acordul fiind posibil datorită poziţiei autonome a Franţei în cadrul N.A.T.O. La acel moment Franţa decisese fabricarea unei familii proprii de calculatoare, în cadrul programului naţional „Plan Calcule”, ca urmare a unor restricţii impuse de S.U.A. la importul de calculatoare performante (modelul CDC 6600 – cel mai puternic computer la acea dată), necesare programelor militare, spaţiale, nucleare ale Franţei. Solicitarea conducerii Securităţii de a-şi informatiza evidenţele operative şi de a beneficia de avantajele tehnicii de calcul în activitatea curentă a fost privită cu înţelegere de către conducerea Partidului. Condiţia pusă a fost ca achiziţionarea computerului să se facă în cel mai deplin secret şi costul acestuia să fie acoperit din fonduri valutare proprii, astfel încât să nu impieteze asupra bugetului de stat!

Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii a primit misiunea ca, prin reţeaua externă, să identifice posibilitatea achiziţionării unui computer de mare putere produs de I.B.M. Apelând la sursa „Pinocchio”, un om de afaceri din Marea Britanie, cu întinse conexiuni în întreaga lume, ofiţerii D.I.E. au reuşit să achiziţioneze computerul vizat. Negocierile pentru acest computer destinat Securităţii demaraseră încă de la începutul anului 1969, prin intermediul reprezentantului din Anglia al concernului I.B.M.


Primul calculator românesc apărea în 1957

În 1966, România dispunea de specialişti de prestigiu în informatică. De altfel, primul computer românesc fusese creat în perioada 1954-1957 de un colectiv condus de academicianul Tudor Tănăsescu, purtând numele CIFA-1 (Calculatorul Institutului de Fizică Atomică). Prin această realizare, ţara noastră devenea a 8-a ţară din lume şi a doua din lagărul socialist care reuşea să proiecteze şi să construiască un calculator electronic. 


De altfel, acesta mai colaborase anterior cu România, livrând computere pentru Direcţia Centrală de Statistică şi Uzinele „Tractorul” – Braşov. De această dată, lucrurile au mers mai greu, fiind vorba de un alt model, mai avansat, iar suma cerută iniţial era impresionantă. După negocieri intense şi beneficiind de bunele oficii ale lui „Pinocchio”, partea română a obţinut computerul dorit, în schimbul sumei de 1.850.000 dolari S.U.A.

Prin H.C.M. nr. 987/14 iulie 1970, M.A.I. şi C.S.S. au fost autorizate să reţină integral sumele realizate în valută prin diverse operaţiuni, până la acoperirea sumei de 1.850.000 dolari SUA. De transferul sumelor către Direcţia Generală a Serviciilor şi Înzestrării din M.A.I. se ocupa colonelul Gheorghe Bolînu din U.M. 0755, Secţia „Operaţiuni Valutare”. Banii au provenit în special din sumele obţinute de Securitate în urma înţelegerilor secrete realizate cu Germania şi Israel. Banii plătiţi în schimbul eliberării vizelor de emigrare pentru cetăţenii români de origine germană şi evreiască au fost parţial dirijaţi spre plata acestei achiziţii. De exemplu, în 19 februarie 1971, la Paris, ofiţerii D.I.E. au preluat de la avocatul german dr. H.G. Hüsch suma de 2.564.000 D.M.W., din care 1.500.000 D.M.W. în cash. Aceşti bani au mers, integral, spre plata computerului.

Informatizarea activităţii presupunea un volum uriaş de muncă. În anul 1970, cu puţin timp înainte de achiziţionarea sistemului de calcul, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi Consiliului Securităţii Statului demaraseră operaţiunile premergătoare. În cazul M.A.I., volumul de date estimat, după o muncă de patru luni, se cifra la 39.000.000 de fişe, cărora le corespundea un număr de peste 1.300.000.000 de informaţii! Numai evidenţa populaţiei avea un număr de 26.000.000 de fişe, a conducătorilor auto cuprindea 800.000 de fişe, în vreme ce evidenţa infractorilor după modul de operare avea 30.000 de fişe! Să mai adăugăm evidenţa dactiloscopilă decadactilară – 2.000.000 de fişe!

Trebuie spus că achiziţionarea computerului I.B.M. a reprezentat nu doar o achiziţie de hardware, ci a presupus şi o parte de know-how şi de software. Chiar unele formulare utilizate inițial în activitatea de prelucrare a datelor (cu rubrici în limba engleză) purtau sigla I.B.M. şi menţiunea „printed in U.S.A.”. Limbajele utilizate erau cele „în vogă” la momentul respectiv: Assembler, Cobol, Fortran.

Greul muncii cădea în sarcina „Unităţii de Prelucrare Automată a Datelor” din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare al Ministerului de Interne (C.I.D.). Volumul enorm de muncă raportat la personalul existent a impus, după numai câţiva ani, apelarea la ofiţerii M.A.I. aflaţi la pensie pentru prelucrarea şi introducerea în computer a unor evidenţe operative. Folosirea rezerviştilor (nu doar pentru acest gen de operaţiuni) a fost aprobată prin H.C.M. nr. 1244 din 25 septembrie 1973, aceştia fiind recompensaţi lunar în limita unei sume maxime de 950 lei, provenind din „fondul operativ special”. Acţiunea de pregătire, culegere, codificare şi actualizare a informaţiilor din evidenţele Securităţii, în vederea prelucrării automate a datelor, erau realizate într-o primă etapă pe aşa-numitele „formate intermediare”.


Securitatea se organiza

În paralel, se creau structurile organizatorice necesare informatizării activităţii: în noiembrie 1968 Serviciul „C” – Arhivă era transformat în „Centrul de Triere, Dispecerat şi Arhivă”, apoi în „Centrul Evidenţă, Dispecerat, Arhivă”. Prin H.C.M. nr. 987
din 14 iulie 1970 se înfiinţa Centrul de Calcul al M.I., acesta fiind integrat, din septembrie 1971, în „Centrul de Informatică şi Documentare” (C.I.D.), structură ce dispunea de 365 de angajaţi şi deservea întreg Ministerul de Interne. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 499/22 august 1973 „privind organizarea unitară a activităţii de informatică”, Centrul de Calcul avea în componență 2 colective, 3 ateliere şi o formaţie: colectivul de elaborare modele şi sisteme de programe, dezvoltare echipamente, pregătire; colectivul de implementare a sistemelor informatice; atelierul de proiectare şi organizare (analiză) sisteme informatice; atelierul de programare; atelierul de exploatare a echipamentelor; formaţia de întreţinere şi reparaţii.


Această acţiune se desfăşura, sub îndrumarea specialiştilor din C.I.D., în toate unităţile direcţiilor centrale ale Securităţii, la nivelul Inspectoratului Municipiului Bucureşti, a inspectoratelor judeţene şi a serviciilor de contrainformaţii militare. Pentru ghidarea persoanelor angajate în această vastă operaţiune, C.I.D.-ul a elaborat proiecte individualizate, în funcţie de specificul bazei de date care se constituia.

De exemplu, C.I.D.-ul a elaborat un astfel de „proiect” în 1973, concretizat într-un „manual” intitulat „Instrucţiuni culegere date şi informaţii Reţea Informativă”. Potrivit acestora, pentru obţinerea unei evidenţe automatizate a rețelei informative, toate inspectoratele judeţene de securitate au primit ordin ca, pe baza datelor din dosarele de reţea (dosare întocmite pentru informatori, gazde case de întâlnire, rezidenți), să întocmească două formulare: un „formular intermediar cu date în clar” şi un „formular intermediar cu date codificate” – tip R2.

După introducerea persoanelor din evidenţa reţelei informative în fişierele sistemului automat al C.I.D.-ului, fiecare unitate teritorială a Securităţii primea lista cu toate datele despre persoanele „încărcate” în sistem. Fiecărei persoane, calculatorul îi atribuia o „secvenţă”, adică un număr format din şase cifre. Acest număr era trecut ulterior pe fişele „model 1” din sistemul de evidenţă manuală (cartotecă) al reţelei informative.

Fiecărui câmp de date îi corespundea un cod numeric. Astfel, pentru locul naşterii, câmpul de date avea opt cifre: primele două reprezentau codul judeţului, cea de-a treia cifră semnifica tipul localităţii (1 pentru municipiu, 2 pentru oraş, 3 pentru localitate, 4 pentru comună subordonată, 5 pentru comună, 6 pentru sat şi 7 pentru sector). Pentru o persoană născută în comuna Albac, judeţul Alba, câmpul respectiv arăta astfel 01500096.

 

Data naşterii era codificată într-un câmp ce conţinea şapte cifre: primele trei reprezentau ultimele trei cifre ale anului, următoarele două, luna şi ultimele două, ziua: 9330212, pentru o persoană născută în 12 februarie 1933.

Antecedentele penale ale informatorilor erau codificate prin două cifre şi relevă, de asemenea, o diversitate de antecedente: pentru sistematizare erau grupate în patru clase: antecedente penale contra securităţii statului, antecedente de drept comun, antecedente penale contra securităţii statului şi de drept comun şi cea de-a patra clasă includea două categorii: 41 – „avertizat” şi 42 – „pus în discuţie publică”.

Studiile erau codificate printr-o singură cifră şi mergeau de la 1 – şcoala elementară (generală), până la 7 – învăţământul postuniversitar.

Profesiile informatorilor erau grupate în 18 categorii, reprezentate prin coduri de două cifre: de exemplu, 01 – „oameni de ştiinţă” sau 04 – „preoţi”.

Cunoaşterea limbilor străine de către informatori era luată în calcul în acţiunea de codificare. Securitatea a optat pentru înscrierea în fişe a maxim cinci limbi străine. Interesant de remarcat meticulozitatea organelor de securitate, care luaseră în calcul inclusiv posibilitatea ca un informator să stăpânească limbi precum eschimosa (!), cod 20, esperanto – cod 21, catalana – cod 12, malgaşa – cod 49 sau khmera (cambodgiana) – cod 41.

O informaţie importantă în activitatea de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică, precum şi a informatorilor care au desfăşurat activităţi de poliţie politică este reprezentată de unitatea de securitate care a efectuat recrutarea. Această informaţie se regăseşte în fişele informatorilor sub forma unui câmp de opt cifre: Direcţia (judeţul), Serviciul, Secţia şi Biroul erau, fiecare, codificate prin două cifre.

Aşadar, era vorba de o activitate minuţioasă care, odată finalizată, punea la îndemâna cadrelor Ministerului de Interne o bază de date foarte versatilă, care să permită interogări multiple şi să pună la dispoziţie informaţii cât mai complete. Crearea acestor baze de date s-a întins pe mai mulţi ani şi a inclus informatizarea evidenţelor din mai multe domenii: evidenţa generală a populaţiei, cartoteca generală documentară a Securităţii, cazierul judiciar, evidenţa urmăririi penale, evidenţa suspecţilor de evaziune, evidenţa contrainformaţiilor radio, statistica traficului de frontieră şamd.

În acest fel, organele de miliţie şi de securitate aveau acces rapid la o seamă de informaţii esenţiale pentru activitatea profesională, beneficiind de o „armă” hitech. Dar, la fel ca multe alte arme, aceasta putea avea un tăiş dublu, întorcându-se împotriva celui care o crease. Mai exact, centralizarea informaţiilor şi uşurinţa cu care acestea erau accesate, inclusiv de la distanţă, creau o serie de vulnerabilităţi de securitate.

În concluzie, responsabilii structurilor de securitate şi ordine publică ale regimului comunist din România s-au înscris de foarte devreme în tendinţa statelor occidentale de a folosi informatica şi computerele în activitatea curentă. Regimul comunist, caracterizat de dorinţa de a şti TOTUL despre viaţa cetăţenilor pe care îi guverna, nu a precupeţit eforturile materiale sau umane pentru a se apropia de idealul statului omniscient şi omnipotent. Acest obiectiv era, de altfel, intuit de unii dintre slujitorii sistemului. Această posibilitate, a întocmirii unui dosar pentru fiecare locuitor, nu mai apărea aşa de utopică în anii ’70, graţie progreselor ciberneticii. În ce priveşte „nesfârşitele săli” pline cu dosare, ele au putut fi condensate în valiza unui general fugar, iar astăzi ar putea fi purtate în dispozitive mult mai mici decât o banală brichetă!


Cum erau codificați informatorii

Inspectoratele judeţene erau codificate în ordine alfabetică, de la 01 – I.J. Alba, până la 39 – I.J. Vrancea. Printre alte structuri care efectuau recrutări de informatori se numărau Inspectoratul General al Miliţiei (cod – 42), Procuratura (cod – 44), Direcţia Generală a Penitenciarelor (cod – 69), Serviciul C.I. – Armata a II-a Bucureşti (89), Serviciul C.I. Armata a IIIa Cluj (90). 

Pentru categoria reţelei se folosea un cod numeric format dintr-o singură cifră: 1 – pentru informatori, 2 – rezidenţi, 3 – colaboratori, 4 – gazde case de  întâlniri, 5 – case conspirative.


Cum arăta o fișă-tip

Fişa-tip alcătuită pentru C.I.D. conţinea următoarele date, structurate pe cartele: 

Cartela 1: Nume şi prenume (cu încă două rubrici pentru eventualele nume purtate anterior).

Cartela 2: Prenumele tatălui, prenumele mamei, locul naşterii, data naşterii, sexul, naţionalitatea, cetăţenia, antecedente politice, antecedente penale, studii, grupa de profesie, limbi străine cunoscute, data introducerii în reţea.

Cartela 3: unitatea care l-a recrutat, categoria, problema în care lucrează, semnalmente fizice-morale, baza de recrutare, modul de introducere în reţea, mediul în care lucrează, numărul dosarului personal, numărul dosarului de arhivă. 

Cartela 4: Domiciliul actual – judeţ, localitate, strada, nr., bl., sc., ap., locul de muncă, unitatea care îl are în legătură (direcţia/judeţul, serviciul, biroul), profesia.

 

Publicat in categoriile: Istoria secreta
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: