La fel ca și cafeaua, poate mai mult, ceaiul a pătruns în toate colțurile lumii, fiind băut atât în munții Himalaya, unde se cultivă cele mai bune soiuri de ceai, cât și în cele mai cosmopolite capitale.
Este greu să găsești un loc, oricât de izolat, de pe această planetă, unde să nu se bea ceai, aceasta fiind a doua băutură cea mai consumată, după apă. Cu toate acestea se spune că patria ceaiului este China, mai exact regiunea de sud-vest, în apropierea Birmaniei și a Vietnamului.
În această regiune orientală, cuprinsă între China, India, Japonia etc. ceaiul este băut încă din vremurile antice, iar legenda spune că a apărut încă din momentul în care au fost create Pământul și Cerul.
O veche poveste chinezească spune că un împărat al Chinei de Sud, Shen Nung, despre care se spune că ar fi trăit cu vreo trei mii de ani î.H., a gustat întâmplător băutura preparată din frunzele de ceai care ar fi căzut într-un bol cu apă fierbinte. Gustul și aroma i-au plăcut atât de mult, încât a dat ordin ca frunzele să fie culese și păstrate, iar planta să fie răspândită în toată țara.
Realitatea istorică arată că ceaiul era cunoscut în China de prin anul 350 după Hristos, când a început și cultivarea sa.
Inițial ceaiul era folosit doar de medicii imperiali și de călugări ca băutură medicinală, fiind recomandată în tratarea și ameliorarea anumitor afecțiuni. Despre ceai se spunea că fortifică, înviorează și îmbunătățește vederea. Din Frunze se preparau crème și diverse tincturi care erau folosite la tratarea unor boli.
Ca băutură era foarte prețuit de elite, dar și de oamenii de rând, pentru proprietățile sale. Împărații chinezi îl ofereau, ca recompensă, supușilor credincioși, arătându-le cât de mult le prețuiau loialitatea și serviciile. Conform documentelor istorice, ceaiul a devenit băutura națională a chinezilor prin secolul X.
În prezent, China produce în jur de 18% din producția mondială de ceai destinat exportului. Pe lângă ceaiurile negre, chinezii sunt renumiți pentru alte cinci sortimente, care le-au adus recunoaștere. Este vorba despre ceaiurile verzi, „ulung”, albe, aromatizate și presate.
În India, se spune că arborele de ceai a fost descoperit întâmplător de prințul Bodhidharma, în timp ce călătorea prin China de Sud. Conform unei alte legende, primul arbust de ceai ar fi crescut pe locul în care ar fi picat pleoapele prințului Daruma, despre care se spune că și le-ar fi tăiat ca să reziste mai mult în timpul meditației.
Dicipolii săi ar fi adunat frunzele arbustului și ar fi preparat o băutură înviorătoare, cu calități tonice.
Începuturile ceaiului în Europa
În Europa, ceaiul a fost adus de navigatorii portughezi și olandezi care călătoreau în Asia, undeva prin secolele XVI-XVIII.
În Franța, Italia și Spania ceaiul era considerată o băutură a aristocraților, care îl consumau din seturi fine de porțelan chinezesc. Cu timpul servitul ceaiului a devenit un fel de ritual, iar cutia cu plante de ceai era păzită cu strășnicie de stăpânii casei.
Pe la 1664, o delegație de negustori englezi i-au dăruit regelui două rămurele de ceai aduse din India. Darul a fost acceptat, iar băutura a fost apreciată la adevărata sa valoare, devenind în scurtă vreme preferata elitei engleze. Nu toată lumea știa, însă, cum se prepară și, mai ales cum se consumă această băutură nouă.
O veche anecdotă povestește că văduva unui duce englez, Monmouth a trimis, la un moment dat, o cutiuță cu frunze de ceai rudelor sale din Scoția. Ducesa a uitat, însă, să mai trimită și instrucțiunile de preparare. Drept urmare, bucătarul a fiert plantele, a scurs apa din ele și le-a servit la masă, ca pe o mâncare de spanac.
Un nutriționist celebru dezvăluie cea mai simplă cură: „Se mănâncă cu castronul”
Ulterior, pe la finalul secolului XVIII, ceaiul a ajuns și pe mesele burghezilor deși, pentru mulți, prețul era încă prohibitiv.
Având în vedere succesul pe care l-a înregistrat, autoritățile engleze au impus o taxă pe ceai, pe care puțini își permiteau să o plătească, astfel că prețul a explodat. La fel a explodat și contrabanda cu frunze de ceai, practicanții devenind, în scurtă vreme niște oameni foarte bogați.
Britanicii au spart monopolul chinez
Deși ceaiul era foarte apreciat pe Vechiul Continent, negustorii europeni n-au reușit să spargă decât foarte greu monopolul chinez pe acest produs. China hotăra cui și ce cantitate de ceai vindea. Negustorii europeni erau ținuți în birourile lor din Canton și Hong Kong, fără să li se permită călătorească și să ia legătura cu producătorii și procesatorii de ceai.
Drept urmare, pentru a face rost de cantități din ce în ce mai mari, pe măsura cererii, britanicii au furnizat, la schimb, opiu. Astfel, generații întregi de chinezi au devenit dependenți de droguri.
În cele din urmă, unul dintre comercianți, Robert Fortune, a reușit să se deghizeze în negustor chinez și să ajungă până în regiunile cultivate cu ceai, de unde a adus câțiva lăstari și a învățat cum se procesează frunzele.
Ceaiul a început să fie cultivat și în India, iar monopolul chinez a fost spart. Anul 1866 a fost ultimul în care China a mai avut exclusivitate pe comerțul cu ceai.
Descoperire de senzație. Cel mai mare meteorit din Germania găsit într-o grădină