Athaeneum este numele latin al templului zeiței Atena - înțelepciune și meșteșug. Pe filieră franceză, cuvîntul a ajuns să desemneze o incintă în care au loc activități culturale deschise publicului. Nu demult, s-au împlinit 130 de ani de la inaugurarea clădirii Ateneului român.
O aniversare discretă nu pentru că Ateneul tace, ci pentru că lumea româ- nească urlă dement fel de fel de prostii. Să te ocupi cu atîta fanatică dedicație de adunările politice ale PSD și de orice iese pe gura unor personaje de mîna a doua, dar să nu știi (că nu de uitare e vorba, ci de ignoranță) că ai de făcut o reverență către unul dintre puținele fragmente de măreață istorie împietrită te descalifică pur și simplu. Să crezi că Dragnea e mai important decît orice altceva, ba chiar mai important decît Ateneul, este o nebunie curată – iar această nebunie curată înseamnă să fii un român obișnuit în 2018.
Din păcate, nu avem liniștea să ascultăm lecția de istorie pe care această clădire ne-o șoptește. Românii toți ar trebui să-și apropie urechile de edificiu, să tacă și să asculte povestea așa cum ascultă copiii vuietul mării în scoici. Căci Ateneul spune necontenit cea mai frumoasă versiune a istoriei de la 1888 încoace: versiunea culturală a istoriei noastre. România adevărată nu e nici în ziare, nici la televizor, chiar dacă toți românii se uită acolo după țara lor. România adevărată e în cultura română – și o bună parte din ea, e în Ateneu.
Cînd vorbim despre o clădire istorică, în general, discursul este unul critic arhitectural îmbinat cu poveștile edificarii și poveștile locuirii sale. Este un discurs de enciclopedie – util, fără îndoială. Dar clădirile vii au darul de a spune povești pe cît de vechi pe atît de actuale. Și cîte asemenea povești nu are de spus Ateneul!
Ne puteți urmări și pe Google News
Mai întîi, una despre întîmplare și destin: fundația Ateneului nu a fost turnată anume pentru el, ci pentru un manej de circ. De aceea, Ateneul e rotund. Doar că, după turnarea fundației pentru circ, a apărut proiectul Ateneului și arhitectul a făcut planurile pe fundația dată. Nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește și, cel mai adesea, e mai bine cu cine se nimerește decît cu cine se pregătește. Apoi, povestea bine știută a finanțării construcției - solidaritatea „dați un leu pentru Ateneu!”, irepetabilă astăzi, după cum am văzut în cazul „Cumințeniei pămîntului”. Dacă ar fi existat la 1886-1888 televiziuni, talkshowuri și, mai ales, acești jurnaliști de azi, campania „un leu pentru Ateneu” ar fi fost un eșec. Slavă Domnului, s-a putut construi ceva în acele vremuri, că acum este, aproape, imposibil. În fine, Ateneul mai are o lecție de dat și celor care, mai nou, înjură elementul alogen în toate formele lui: corporații, UE, ambasade etc. Clădirea a fost începută de un arhitect francez, Albert Galeron. Cum au ajuns românii la el? Logic și cu bun simț – așa era pe-atunci. Ca să facă un edificiu cultural de mare ținută, fondatorii s-au dus la Charles Garnier, arhitectul care construise cu doar cîțiva ani în urmă Opera din Paris. Logic, cum zic: vrei să ai ceva bun, te duci la cel mai bun. Azi, din felurite motive, e imposibil. Inclusiv din acela că e imposibil să mai obții un acord general asupra celui mai bun. Dar și pentru că cei mai buni sînt cei mai înjurați. Dar și pentru că cei mai buni nu prea au de-a face cu partidele, or lucrări de asemenea anvergură nu se mai pot atribui fără de partid. În fine, strămoșii noștri erau mult mai înțelepți decît noi, așa că au mers la cel mai bun arhitect de săli de spectacole al timpului pentru a obține o sală de top în București. Garnier, ocupat, l-a recomandat pe Galeron. Ei bine, după ce Ateneul a fost construit după proiectul lui Galeron și a fost inaugurat acum 130 de ani, au urmat dezvoltările sale românești: scara monumentală din foaier, opusă intrării, construită de arhitectul Leonida Negrescu spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, apoi sălile de la subsol încet-încet amenajate pînă în anii 1920 și celebra frescă istorică din sala de concerte, realizată abia în 1938. Toate aceste dezvoltări românești prelungesc perfect, cu rafinament și bun gust desăvîrșit, cu cel mai frumos patriotism aș sublinia, linia arhitecturală europeană imprimată de Galeron. Nicicînd nu am fost mai europeni decît atunci cînd am putut lucra cot la cot, în deplină armonie stilistică, cu marii europeni. Este, aici, metafora destinului nostru bun: ca să realizăm ceva durabil, frumos, ceva ce ne stîrnește mîndrie și acum, ceva ca acest Ateneu, să facem bine să ascultăm meșterii occidentali. Și să le urmăm spiritul. Căci ei sînt Europa și, dacă ne pretindem europeni, ca ei trebuie să facem. Ne place ori nu, arhitectura Bucureștiului ne spune povestea asta: tot ce e mai frumos este european, tot ce e mai urît, e contribuția noastră proprie. Sub impuls occidental s-au construit, la București, Ateneul, CEC-ul, Banca Națională și altele asemenea. De capul nostru, independenți și neatîrnați, am construit Casa Poporului. Și aici este metafora destinului nostru rău...
Deși a fost inaugurat cu o conferință și pînă astăzi, cu unele întreruperi, mai toate marile personalități ale țări au vorbit auditoriului de pe această scenă, deși rotonda Ateneului a găzduit decenii la rînd expoziții de artă în care s-au adunat lucrări ale celor mai mari artiști români, Ateneul rămîne în mentalitatea generală ca un edificiu muzical. O sală de concert mare și una mai mică, plus reședința filarmonicii bucureștene. Îmi pare că acest renume are și el un sens. Mă gîndesc că un student la arhitectură află, chiar din primele zile de școală, faimoasa definiție „arhitectura este muzică împietrită”. Foarte probabil, un student la Conservator află, în chiar primele zile de școală, definiția „muzica este arhitectură lichidă”. Ambele definiții îi sînt atribuite lui Goethe. Cel puțin prima știm aproape sigur că a aparținut marelui neamț, căci ne-o spune credinciosul Eckermann. În cazul celei de-a doua, mă tem că atribuirea este imprecisă și se explică doar prin nevoia de simetrie. Ambele definiții merită să stea una lîngă alta - „arhitectura este muzica împietrită, iar muzica este arhitectură lichidă - și pentru asta este nevoie de un unic autor. În orice caz, nu știu altă cădire în România care să exemplifice mai deplin acest gînd decît Ateneul. Îl privești și îl auzi de-odată...Desigur, așa cum spuneam la început, dacă taci un pic. Oh, dacă am asculta ce au de mărturisit aceste ziduri! Gîndiți-vă, cîtă muzică (și ce muzică!) au putut auzi! Gîndiți-vă, cîți oameni (și ce oameni!) au vorbit între ele! Sunetele așezate în memoria particulelor elementare care compun aceste ziduri sînt istoria noastră cea mai nobilă. Această istorie obligă pe toți muzicienii care urcă pe scena Ateneului să fie cît pot ei de buni. Această istorie obligă publicul care vine la Ateneu să se comporte cu totul altfel decît de obicei. Este un loc care scoate excepționalul din toți. Și este, se spune, o sală cu o acustică excelentă. Asta înseamnă că sunetele emise pe scenă ajung neîntîrziat și nealterat, toate, la urechea fiecărui spectator din sală. Cum-necum, de 130 de ani, n-am fost în stare să construim în București o sală cu o acustică încă și mai bună. Dar, cum de sunetele de pe scenă ricoșează atît de precis și curat din aceste ziduri? Sigur, nu-i un mister; există explicații arhitectural-inginerești. Totuși, eu cred că are de-a face și cu „lustrul” acestor ziduri. Știți bancul cu gazonul englezesc, bănuiesc. Un potentat al timpului nostru merge în Anglia, intră în cutare parc, e vrăjit de iarbă, se descalță și calcă cu piciorul gol gazonul. Trăiește una dintre cele mai bune senzații din viața lui și decide pe loc: nu contează cît costă, vrea acest gazon, din exact această sămînță, cu același gră- dinar și cu același tratament, în curtea lui. Se face. Vine în curtea lui sămînța, se aduce grădinarul, tratamentul e identic, iese gazonul. Bossul se descalță și pășește. E bine, dar totuși, parcă nu-i ca-n Anglia. „Cum de nu-i la fel?” – întreabă. „Păi, în parcul ăla din Anglia gazonul se udă și se tunde, se udă și se tunde...” – i se răspunde. „V-am spus să faceți la fel.”- zice stăpînul nedumerit. „Așa facem, udăm și tundem exact ca în Anglia” – i se răspunde promt. „Și cum de nu-i la fel?” „Păi, în Anglia ăia udă și tund, udă și tund, udă și tund de 300 de ani...” Așa și cu zidurile Ateneului: după ce au reflectat sunete (și ce sunete!) 130 de ani, vă dați seamă că nicăieri nu mai poate fi la fel, chiar dacă mîine vom construi o sală cu o acustică încă și mai performantă. Ceea ce, oricum, nu se va întîmpla în timpul vieții noastre. În asta, cred eu, constă secretul acusticii Atenelui. Pe zidurile sale, ca pe un palimpsest sonor, miliarde de sunete de cea mai înaltă calitate au lăsat urme care înnobilează sunetele de acum.
Ateneul este și astăzi venerat (mulți se referă la el ca la un sanctuar cultural) și iubit (știu arhitecți care îl numesc „o brioșă muzicală” cu mișcătoare afecțiune). Îi doresc lui și doresc urmașilor noștri, la fel să rămînă încă 130 de ani, cel puțin!
Recomandările noastre
