Are un apartament in sectorul 3 si povesteste tuturor celor cu care se intalneste cum s-a trezit intr-o dimineata si o masinuta a primarului Negoita matura si spala trotuarul din fata blocului.

„S-a schimbat mult orasul”, spune el, „imi place mai mult ca in Amsterdam. E mai curat si viata e mai frumoasa”. Prietenul era impresionat de faptul ca in supermarketuri exista o varietate de produse, ca ai de unde alege si  ca poti gasi intotdeauna ce cauti. „In Amsterdam sunt trei marci de ciocolata mari si late”, povesteste el.

Pot sa inteleg faptul ca e impresionat de cartierul lui pentru ca si eu sunt. Cand s-a mutat in zona, Bulevardul Theodor Pallady parea ca fusese o tinta NATO. Era un cosmar sa-l strabati cu piciorul, iar cu masina era imposibil.

Astazi, intr-adevar, sectorul 3 pare un alt oras. Nu are nicio legatura cu restul Bucurestiului. Nu stiu daca e mai relaxant sa traiesti in Amsterdam sau in Dristor, nu am fost niciodata in Olanda si nu locuiesc nici pe felia administrata de Negoita. Ce ma nelinisteste e faza cu ciocolata. Imaginea mea despre capitalism era una in care piata e un loc al competitiei libere, in care fiecare intreprinzator incearca sa cucereasca mintea si inima clientului pentru a ajunge la buzunarul lui.

Dar nu stiu de ce, competitia e pe cale de disparitie in tarile dezvoltate si piata devine monotona. Acest lucru l-am observat si eu cand am fost in strainatate. La Londra era un singur fel de ciocolata. E adevarat ca avea sute de variante si sute de arome, dar era o singura marca.

Sper ca Bucurestiul sa-si pastreze dinamica de astazi si in ceea ce priveste incercarile disperate ale locuitorilor de a supravietui in trafic, si in ce priveste nelinistea comerciantilor de a-si vinde produsele, si, nu in ultimul rand, in incercarea noastra de a gasi administratorii potriviti care sa transforme orasul intr-un loc in care merita sa traiesti si sa mori… mai tarziu.

De acelasi autor, cititi si blogul „Experimentul Budapesta”, la www.evz.ro/isaila